Prima oară când l-am întâlnit, mi-a dăruit un tablou. Nu e important de menţionat nici numele pictorului, nici valoarea lucrării, nici contextul în care am primit acea pictură, deşi vă asigur că era un context fericit pentru mine. A însemnat, însă, enorm de mult gestul acestui om. Ştiam că este secretar ştiinţific doctor al Secţiei de Filologie şi Literatură din cadrul Academiei Române. Ulterior, pe parcursul discuţiilor, am aflat lucruri importante despre domnia sa, faptul că a trecut pe la „Junimea” lui Crohmălniceanu sau că a fost membru al „Cenaclului de Luni”, al lui Manolescu, că s-a evidenţiat în domeniul cercetării, că are un Doctorat în filologie şi că a lucrat în presa scrisă.
Dincolo de toate acestea, dăruşagul de atunci m-a împins în situaţia de a ajunge acum, aparent uşor, la o analogie. Poate nu din calea afară de preţioasă – având în vedere comparaţia – însă destul de palpabilă: bănuiesc că peretele de acasă al acestui om este încărcat cu tablouri. Dar sunt convinsă că peretele de Facebook al lui Nicolae Iliescu abia mai respiră.
„Reţeaua e un fel de tabel al lui Mendeleev, cu vieţi care îşi deapănă iubirile, amintirile, decepţiile, frustrările, vacanţele, reţetele”
Nicolae Iliescu
Proaspăt ajuns la vârsta de 60 de ani, scriitorul Nicolae Iliescu nu găseşte absolut niciun inconvenient în a se exprima public pe cea mai populară reţea de socializare din lume, şi de a fi acolo mai activ decât mulţi dintre noi, cei la care Zuckerberg, Saverin, McCollum, Moskovitz şi Hughes s-or fi gândit să se adreseze în 2004, atunci când au lansat Facebook. Nicolae Iliescu are 3.247 de prieteni, însă nu sunt convinsă că numărul celor cu care dumnealui interacţionează zilnic îl interesează în mod deosebit.
L-am rugat să-mi spună mai întâi cum ar defini fenomenul: „L-aş încadra la capitolul «De-a v-aţi ascunselea». Tablale de viaţă, tarabe de existenţă. Plasă. De relaţii, de poze, de singurătăţi. Sensuri care se desfac, vanităţi, ţâfne, adevăr pornit printre replici, dureri aurite, poveşti, bancuri. Bădărănie. Turnătorie. Zavistie. Fală. Spoială. Facebook. Adică un soi de copertă, de foaie de observaţie, de fişă personală. Cu poză în stânga sus, cum scrii la teză şi apoi împătureşti. Un fel de tabel al lui Mendeleev, cu vieţi care îşi deapănă iubirile, amintirile, decepţiile, frustrările, vacanţele, reţetele. Un schimb, comerţ, cum ar zice Montaigne, dialog la distanţă mare, virtual”.
E prietenie.
Prietenie?! Ce fel de prieten poţi fi cu câte cineva din Filipine sau Australia sau cu altcineva din SUA sau din Salvador? Mai mult intersecţie, documentar de vieţi, zbatere de suflete care au mult timp liber la dispoziţie. Zid.
Aşa se numeşte pagina pe care scrii şi pe care îţi vin mesaje din sticlele purtate pe valurile împinse de ceilalţi cu care îţi măsori personalitatea. Zid, de la Zidul Plângerii unde îţi strecori timid dorinţa dar şi de la murii coşcoviţi
de istorie pe care poţi lipi pamflete şi alte mirodenii stilistice.
În mod normal, e o chestiune care nu vă aparţine.
Vin din altă generaţie şi nu mă pot numi „a facebook-ului” sau a feisbucului, cum vă place căci aici este o altă limbă, un esperanto păgubos şi ghebos unde scrii cum te taie capul!
„Atâta vreme cât nu ne suduim putem afla lucruri noi în fiecare clipă”
Nicolae Iliescu
Cum aţi ajuns acolo?
Cont de Facebook am graţie unei colege care acum este un radiolog desăvârşit într-un mare spital bucureştean. La început mi-a fost teamă, ca în prima lecţie de înot sau de condus un autovehicul. Apoi mi-am ataşat şi poza, apoi pozele, apoi am intrat în discuţie, am polemizat, am dat block, mi s-a oferit acelaşi tratament etc. Dar am descoperit oameni cu aproximativ aceleaşi preocupări, am descoperit – generos fiind, în ciuda aricismului limbii şi al expresiilor şi atitudinilor folosite – o grămadă de colaboratori pentru revistă, de oameni cu preocupări extrem de frumoase şi de la care am învăţat câte ceva.
Cât de periculoasă poate fi reţeaua?
Desigur, multă lume priveşte cu circumspecţie totul. Că eşti urmărit, că de fapt nu dialogul ci taman întreruperea lui se urmăreşte, că este un cumplit exerciţiu de defulare şi de singurătate. Orice este şi aşa şi puţin îmi pasă. Nici nu mă interesează dacă ăi cu care vin în contact împărtăşesc ori ba opiniile mele literar – artistice sau social – politice. Atâta vreme cât nu ne suduim putem afla lucruri noi în fiecare clipă. Câte un cântec, câte un articol, umbra unei cărţi sau vreo invitaţie la vreun eveniment. Fireşte, ca orice lucru din viaţa asta păcătoasă a noastră, totul trebuie consumat cu moderaţie, deci nu trebuie adăstat ore în şir cu faţa la perete. Doza normală este vitamină curată, ceea ce o depăşeşte, devine otravă.
Facebook