Dialog cu Simon Salcă Jr.: “În visele mele, artiștii viitorului nu fac pași înapoi ca să-și ia avânt”

Actor născut la Baia Mare, județul Maramureș, Simon Salcă Jr. a absolvit în 2002 Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu” din Iași, specializarea Arta actorului, susținând examenul de licență cu rolul Periplectomenus din „Soldatul fanfaron” de Plaut. Din 2003, este actor la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad.

Simon a fost implicat și în proiecte de dezvoltare personală prin teatru. În 2019, împreună cu actrița Ramona Ananie, a inițiat un club de teatru la Bârlad, destinat tinerilor interesați de teatru și dezvoltare personală. Prin activitatea sa diversificată în teatru și film, precum și prin implicarea în proiecte educaționale, Simon Salcă Jr. contribuie semnificativ la îmbogățirea vieții culturale din Bârlad și nu numai.

I-am propus un interviu în care să ne vorbească mai mult despre viața și cariera sa. Pentru început, iată cum se descrie: “îmi place să cred că sunt un thespian, în sensul libertății și responsabilității pe care o implică un astfel de termen, cumva șăgalnic, dar care cinstește memoria actorului legendar Thespis din vechea Eladă. În afară de profesia mea, am desfășurat de-a lungul timpului, cu pasiune, și alte activități în diverse domenii printre care se numără pedagogia, producția cinematografică, paleontologia, activitățile sindicale, poezia, istoria, fotografia, organizarea și publicitatea evenimentelor culturale…”

Cosmina Marcela Oltean / Careers & Business: Povestiți-ne despre parcursul dvs.?

Simon Salcă Jr.:  Am debutat pe scenă la vârsta de patru ani, atunci când cunoscutul regizor Andrei Mihalache, pe atunci un tânăr la început de drum, m-a distribuit alături de tatăl meu, actorul Simon Salcă, într-un mic rolișor din piesa Un bărbat și mai multe femei de Leonid Zorin. Tata juca rolul principal și eu aveam rolul fiului său din piesă.

Cum eram foarte mic, iar spectacolul permitea acest lucru, replicile mele au fost înregistrate pe bandă și eu improvizam tot felul de atitudini și mișcări scenice care mi se păreau potrivite, dar care, la început nu reușeau să mulțumească pe deplin regizorul: copilul din text era unul neastâmpărat și obraznic, iar eu, la vremea aceea nu știam să răspund nepoliticos tatei și nici nu aveam, probabil, obiceiuri proaste.

Așa că regizorul a fost nevoit să mă învețe aceste lucruri, fapt care, alături de micile ghidușii surprinzătoare pe care le propuneam cu dezinvoltura specifică vârstei, a constituit pentru întreaga distribuție o sursă de haz și voie bună pe parcursul repetițiilor, și, ulterior, o sursă de succes la public.

Îmi dorisem foarte mult să fiu eu cel ales pentru rol, pentru că, în teatru mai era un băiețel puțin mai mare, care era și el “în vizorul” regizorului, astfel încât îi era ușor mamei să mă motiveze să fac unele lucruri doar în virtutea faptului că un comportament ireproșabil din partea mea mi-ar fi mărit șansele de a fi eu cel ales pentru rol. Această perioadă de pionierat la începutul anilor `80 avea un farmec deosebit pentru că, la acea vreme, chiar și la un teatru mic, așa cum era cel turdean, publicul venea dupa anumite reprezentații să felicite actorii personal, să solicite actorilor autografe pe fotografii sau să ofere buchete de flori.

Eu, fiind mezinul trupei, primeam și cadouri care mai de care mai neobișnuite, de exemplu am primit într-o deplasare un ghiveci întreg cu flori, iar în alta, un pix unguresc cu un mic vaporaș plutitor din sticlă pictată, având în fundal eleganta arhitectură ce se poate admira pe malurile Dunării la Budapesta, obiect care mă fascina. Fiind părtaș la succesele teatrului a fost important, deoarece mai târziu nu am mai avut aceeași tendință histrionică de a fi în centrul atenției într-o trupă, tedință pe care o au unii tineri debutanți.

Astăzi, la varsta maturității, sunt actor într-o instituție asemănătoare cu aceea în care am debutat, dar aflată de cealaltă parte a Carpaților, în Moldova, în străvechiul târg al Bârladului, municipiu cu o minunată tradiție culturală, și am realizat de atunci peste șaptezeci de roluri variate ca întindere și ca “registru” dramatic.

Totuși, trăiesc și azi cu nostalgia acelei decade a anilor ’80, pentru că, pe atunci frăția și sinceritatea artiștilor, admirația lor reciprocă și emulația elegantă ce exista între ei, discuțiile pe teme teatrale, sau culturale diverse, glumele care te învățau ne-ostentativ să trăiești mai frumos, și restul lucrurilor care întregeau atmosfera într-o trupă de actori, toate mi se păreau absolut fermecătoare!

C&B: Să ne oprim puțin la cei implicați în formarea dvs. Cine v-au fost mentorii?

Simon Salcă Jr: În domniul profesional, mentorii mei au fost profesorii de Arta actorului și regizorii sau oamenii de teatru care m-au ajutat să “găsesc” sufletele personajelor și să le reprezint pe scenă în diverse maniere: Sergiu Tudose, Monica Bordeianu, dl. Marinca – tatăl Anamariei Marinca, Constantin Paiu, Ștefan Oprea, Dana Coșeru, Zhao Yongbin, Bogdan Ulmu, Vladimir Bouchler, Hildegun Peterssen, Geta Cacevschi. Am învățat și de la diverși actori, regizori, dramaturgi, oameni de teatru și tehnicieni din teatre pe care i-am văzut lucrând sau i-am admirat pe scenă, din epoca noastră sau din alte epoci.

Interpretarea artistică, însă, datorează foarte mult vieții și în această privință am întâlnit oameni care mi-au fost mereu alături în gând și la care mi-am raportat, în momentele fericite, acțiunile și alegerile. Dintre ei, îmi răsar în minte acum părinții mei, Maria și Simon Salcă, care au lucrat mult timp în teatrele românești, mama ca actor corp-ansamblu, recuziter și organizator spectacole, tata ca actor facând parte dintr-o generație legendară a teatrului românesc, generația lui Dinu Cernescu, Cătălina Buzoianu, Florin Piersic etc., alături de care a studiat la București, tata fiind în clasa celebrului Alexandru Finți.

Un alt exemplu pentru mine a fost bunicul dinspre mamă, Ion Burghelea. Cavalerist, copil de trupă, intendent al mareșalului la Președinția Consiliului de Miniștri, care îmi povestea că l-a văzut pe Hitler, omul care a bătut primul gong la teatrul bârlădean, fiind primul regizor tehnic al teatrului și unul din cei care au format grupul de inițiativă ce a dus la fondarea teatrului bârlădean, numit ulterior Teatrul Victor Ion Popa; un om care, deși a părăsit teatrul din orașul natal, a continuat să scrie mici scenete de teatru și să producă spectacole de teatru de amatori la Casa Armatei din Bârlad cu sprijinul dl. Col. Marcel Năstase, pe atunci directorul acestei instituții, obținând mai multe premii naționale la festivaluri specifice.

Apoi, deși nu l-am cunoscut personal, pentru că a murit cu mult înainte de nașterea mea, aș vrea să aduc un omagiu bunicului meu de pe tată, arhitectul Teodor Salcă, nepotul tribunului Simion Salcă, absolvent al Înaltei Școli Imperiale de Ingineria Construcțiilor din Viena, lider al comunității române din Chicago în perioada interbelică, de unde s-a întors cu transatlanticul aducând cu el pe unul din șoferii lui Al Capone. În timpul Primului Război Mondial, fiind un unionist convins, bunicul Teodor făcuse spionaj pentru Armata Română, trecând linia frontului deghizat în căruțaș țigan și riscându-și astfel viața pentru cauza națională.

După Marea Unire, la care a și participat, a fost ales primul lider sindical al minerilor din Valea Jiului și a fondat primele publicații din Valea Jiului în limba română (amintesc doar Curierul Văii Jiului, ediție bilingvă – română și maghiară). Pe parcursul vieții a proiectat diverse construcții civile, a participat la realizarea forturilor din linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, a ridicat numeroase biserici ortodoxe (printre care cea de la Sărmaș). Fiind unul din conducătorii Partidei Naționale, ulterior PNȚ,  a suferit represaliile regimului de după Cel de-al Doilea Război Mondial.

Aș vrea să amintesc și pe excepționalul arheolog Nicolae Pușcașu, pe care am avut ocazia să-l sărbătoresc la împlinirea vârstei de 70 de ani, în perioada studenției mele, o personalitate cu totul remarcabilă de prim rang în arheologia română, cel care a încercat să-l salveze pe Nicolae Labiș, dându-i primul ajutor atunci când a fost lovit de tramvai.

Îl aduc în atenție și pe unchiul meu, pictorul Nicolae Stoica, singurul pictor român care a pictat trei catedrale românești și căruia i-am dedicat un articol publicat în revista Muzeului Vasile Pârvan, de asemenea uitat azi aproape complet. Arheologul Nicolae Pușcașu, dar și pictorul Nicolae Stoica sunt două personalități uitate astăzi, pe nedrept.

C&B: E foarte interesant ce ne relatați. În ce moment ați știut că pasiunea pentru această profesie vă definește? Cum și când ați ales acest drum?

Simon Salcă Jr: Nu știu în ce măsură mă definește ca persoană profesia mea. Poate e mai bine spus că o mică parte din visele mele se regăsesc în rolurile pe care le-am realizat și cărora le-am dăruit cu pasiune ore de studiu, imaginația și tehnicile pe care le-am deprins.

Am ales să urmez actoria, deși în perioadam adolescenței îmi doream să urmez o carieră în domeniul istoriei, știință de care eram fascinat din poveștile impresionante aflate din cărțile copilăriei sau spuse cu măiestrie de profesorii mei, dl Măgdăliniș și d-na Mucenica, iar în ultimul an de liceu am fost absolut acaparat de idee și de sistemele filosofiei, ale “dragostei pentru înțelepciune” pe care mi-o insufla strălucitul profesor Ravaru!

La absolvirea liceului eram cu totul desprins de orice noțiune pragmatică în legătură cu viitorul meu și ceea ce mă interesa era să înțeleg cumva misterele sufletului omenesc. Mai târziu, însă, mi s-a părut că în domeniul metafizicii era ca în pilda unui înțelept din vechime: filosofii, în loc să mânânce bucatele atunci când se așează la masă, ei doar vorbesc despre ele. De aceea, m-am orientat către o zonă a artelor în care filosofia prindea viață, iar ideile filosofice se transformau în acțiune socială: arta dramatică.

C&B: Cum s-a concretizat până acum pasiunea dvs. pentru acest domeniu?

Simon Salcă Jr:  Am încercat să realizez cât se poate de variat, și cu respect față de ceilalți creatori ai spectacolului, zeci de roluri. Roluri jucate atât în fața publicului bârlădean, cât și în fața publicului din alte orașe și sate românești, dar și al publicului din orașe din străinătate precum Veneția, Padova, Beijing. Sunt unul din puținii artiști din lume, din afara Chinei, care a avut șansa să experimenteze chiar și pentru foarte puțin timp, una din formele cele mai speciale de artă teatrală tradițională din lume: Beijing Opera.

În calitate de producător executiv și actor, am participat la realizarea unui scurtmetraj intitulat Mama ta nu trebuie să știe asta în regia lui Mihai Mihăescu, la studioul ALTERNATIVE FILM STUDIO. Filmul a fost distins cu numeroase și importante premii, dintre care amintesc doar Premiul Special al Publicului la ASTI INTERNATIONAL FILM FESTIVAL, eveniment care a avut loc în Teatrul Vittorio Alfieri, în orașul “părintelui tragediei Italiene”.

Sub îndrumarea domnului inginer doctor în geologie Laurențiu Ursachi, am participat ca voluntar la câteva dintre descoperirile și cercetările echipei acestuia care au îmbogățit patrimoniul Muzeului Vasile Pârvan cu numeroase și importante piese, unele încadrate la categoria tezaur. Dintre piesele descoperite amintesc doar renumita Testudo Lohanica, cea mai bine păstrată specie de țesoase din Miocen din lume, specie complet nouă, și Deinotheriumul de la Gherghești, altă piesă de excepție. Aceste descoperiri importante pe plan mondial au dus la fondarea Asociației DEINOTERRA al cărui membru fondator și Vicepreședinte Executiv am fost.

În timpul studenției mele am reușit, după o luptă inegală ca resurse, convingând studenți și profesori de bună credință să mi se alăture, scoaterea taxelor ilegale din Universitatea de Arte George Enescu Iași. Un ajutor important în această direcție am primit și de la cunoscutul actor Marius Manole, pe atunci student și el, dar în alt an. După absolvire, am scos taxele pentru a doua oară, căci fuseseră reintroduse.

Am avut răspunderi și câteva funcții care mi-au dat posibilitatea să-mi ajut concetățenii și să restitui societății o parte din ceea ce mi-a dăruit: între 2018 și 2019 am fost  Președinte al Sindicatului Teatrului Victor Ion Popa; între 2014 și 2016 – voluntar al Muzeului Vasile Pârvan; 2007 – voluntar Oficiul Național pentru Cultul Eroilor (ONCE) (Constanța volunteer camp), 2001 – 2002 – Membru al senatului Universității de Arte George Enescu, Iași, 2001-2002 – Membru al Consiliului Național al Studenților (Delegat al Universității de Arte George Enescu Iași), 2001-2002 – Președintele Clubului de Teatru al Sindicatului Studenților din Universitatea de Arte George Enescu Iași.

C&B: Ce mesaj aveți pentru tinerii care au pornit pe același drum?

Simon Salcă Jr:  Am avut o activitate pedagogică de câțiva ani, atât în cadrul învățământului instituționalizat de stat (celebrul Colegiu Național Gh. Roșca Codreanu din Bârlad, Liceul Alexandru Ioan Cuza), cât și în cadrul unui club privat de dezvoltare personală prin intermediul teatrului (LUDI – primul club de teatru pentru elevi, care beneficia de cameră virtuală și ochelari virtuali). Pe parcursul acestor ani, tinerii îndrumați de mine au realizat spectacole pentru elevi, dintre care unul cu un text original, experimental, scris de o elevă.

Cursul de la clubul LUDI era bazat pe diverse exerciții de improvizație, astfel încât tinerilor să le placă și să li se pară totul un joc, treptat avansând la exerciții mai complexe, pe măsură ce prindeau gust pentru lucruri care cereau puțin mai mult efort. O parte a timpului era dedicată unor mini-cursuri introductive de Istoria Teatrului, în cadrul cărora adolescenții puteau afla ce înseamnă o clădire de teatru și cum s-a schimbat de-a lungul epocilor istorice, care au fost cei mai importanți dramaturgi, actori sau regizori, cum arătau spectacolele și evenimentele teatrale din diverse epoci, ce înseamnă scenografia și luminile, ce înseamnă teatrul de păpuși (curs la care am avut și câteva exponate de păpuși clowni din colecția privată a d-nei Trofin).

La sfarșitul cursurilor, tinerii puteau intra în spațiul virtual pentru a admira opere de artă sau chiar să afle povestea unui dramaturg, să se plimbe printre actorii virtuali, în timp ce aceștia erau pe scenă, sau să afle care era diferența între realitatea virtuală și realitatea augmentată sau să vadă cum va fi actorul viitorului.

Le-aș transmite și celorlalți iubitori de teatru mai tineri ceea ce le-am transmis elevilor mei: un îndemn la lectură, la vizionarea unor materiale video, audio, la vizitarea unor muzee, galerii de artă, să participe la cât mai multe evenimente sau întâlniri culturale etc. Cred că e desuet ca noi, artiștii teatrelor din secolul 21 să ne bazăm doar pe aptitudinile native, pe intuiție. Cred că deschiderea orizonturilor interpretative se bazează, în primul rând, pe experiențe intelectuale în diverse zone de interes și variate ca abordare, iar formarea prin lectură a unei culturi generale cât mai largi poate dezvolta foarte puternic gustul artistului, poate ajuta la jalonarea unor principii estetice și poate stimula generații viitoare care să creeze o tradiție culturală.

Această tradiție o văd îmbogățită de cunoașterea legislației teatrului, nu ignorând acest aspect, pentru că legea este garantul drepturilor cetățeanului și artistului, iar cunoașterea legilor, nu doar a cutumelor profesiei, poate face distincția între actorul pasionat și cel profesionist. Încercările mele în pedagogie au fost de a crea o conștiință artistică în fiecare mic iubitor de teatru, de a sugera că măcar unii dintre viitorii actori sau spectatori ar trebui să se ghideze după principii artistice, estetice, sociale în sensul devenirii în arta actorulului la nivelul artistic, nu doar la nivelul meșteșugului, nu doar al măiestriei formei, ci al profunzimii substanței.

Tinerilor artiști le recomand să se asocieze pe principii estetice comune, căci impactul lor social va fi mult mai mare. De asemnea, în visele mele, artiștii viitorului nu fac pași înapoi ca să-și ia avânt. Îmi doresc să vadă mai mult părțile constructive ale carierei și lucrului în actorie, nu ceea ce-i împinge înapoi și îi frustrează. Să treacă repede peste blocaje proprii sau impuse. Sunt foarte optimist în această privință și cred că viitorul României va fi determinat în mod decisiv de o generație de artiști moderni, entuziaști, sensibili, capabili de profunzime și foarte omenoși unii cu alții.

C&B: Cum ați descrie activitatea dvs. curentă și spre ce ați dori să vă îndreptați?

Simon Salcă Jr:  Momentan mă bucur de o perioadă mai “relaxată” în plan profesional, o perioadă de acumulări și în care pot să mă ocup de celelalte pasiuni ale mele. Una din procupările mele de fiecare zi este întreținerea unui grup, pe o rețea de socializare, intitulat Bârladul Cultural.

Am realizat că nu există nici o publicație dedicată acestui aspect, și cum Bârladul are o tradiție culturală de invidiat, am decis să promovez valorile de odinioară și pe cei care sunt preocupați de cultură astăzi și care au legătură cu zona Bârladului: creatori din diverse domenii culturale, inclusiv diverse sub-culturi, evenimente, opere cunoscute sau mai puțin cunoscute, chiar instituții sau locuri care au însemnătate patrimonială, tot ce aflu și mi se pare constructiv pe această temă.

Spre surprinderea mea, grupul este destul de frecventat și sunt și alte câteva persoane care împărtășesc din experiențele lor culturale, încadrându-se în temă. Întâmplător sau nu, a mai apărut un astfel de grup centrat pe cultura Vasluiului. Eu cred că nu numai personalitățile locului cu faimă de nivel mondial, european sau național merită promovate, ci și cele de însemnătate locală, fiindcă fiecare localitate care se bucură de creatori poate constitui un patrimoniu specific, unic. Am vrut să fie un loc al celor care iubesc cultura bârlădeană, care coexistă în armonie cu alte zone culturale.

Titlul mi-a fost inspirat de expoziția pemanentă Bârladul Cultural, concepută și realizată de soția mea, Alina Salcă, muzeograf, o expoziție pe care vă invit s-o vizionați la Muzeul Vasile Pârvan. Veți fi surprinși de personalitățile importante în multe domenii pe care le-a dăruit României un oraș relativ mic.

C&B: Care erau viziunile dvs. despre lume și viitor în copilărie și adolescență? Se mai potrivesc ele realității curente?

Simon Salcă Jr:  Viziunile mele din copilărie nu sunt prea departe de cele actuale. Azi sunt doar mai clare și mai bine fundamentate. Am crescut cu basmele și literatura romantică și sunt în continuare un susținător al Romantismului, al umanismului, al valorilor democratice. Cu câțiva ani în urmă am văzut înregistrarea unei conferințe a psihologului și sociologului american de origine italiană Phillip Zimbardo, ale cărui păreri despre viață mi-au cristalizat viziunile tinereții.

Mă raliez și eu la conceptul său de „sociocentrism” și de „erou în așteptare”(“hero in waiting”), încerc să fiu un om al viitorului și să prețuiesc mai mult această dimensiune invizibilă care ne determină atât de profund existența: timpul. Zibardo m-a condus la ideea că oamenii, în majoritatea lor, nu sunt buni sau răi din naștere, că răul este de multe ori o consecință a unei situații rele, că există o banalitate a răului (și fiecare dintre noi trebuie să se păzească de această zonă), așa cum există și o banalitate a binelui, că declinarea răspunderii este foarte periculoasă, că abuzurile în societate nu sunt de multe ori violente de la început.

Toate aceste lucruri mi-au prins foarte bine la abordarea personajelor din textele dramatice mai vechi, dar și în viață, în măsura în care devin mai implicat social.

C&B: Care sunt principiile dvs. de viață, pe care le aplicați și în activitate?

Simon Salcă jr: Poate cel mai necesar principiu este cel al solidarității. Am încercat mereu să-l cultiv în mine, să nu-l pierd, am încercat să-l apăr și să-i îndemn și pe alții să se asocieze. El se leagă de alte idei precum cea de iertare, de compasiune, de echitate, egalitate în șanse, oprirea rasismului sau a xenofobiei etc. Cred că, egoismul este, în principiu, o formă a lipsei de inteligență. Fie și numai pentru că e mai ușor să faci lucrurile împreună cu ceilalți decât singur. În profesia mea, arta dramatică depinde de acest principiu. Fără el aproape că nu se poate. Iar acolo unde se poate, scade drastic calitatea artistică.

În raport cu succesul, eu nu văd valorile individuale în arta actorului ca pe o piramidă cu puțini actori “buni” în vârf, și ceilalți la poale. Poate asta era valabil în contextul unor întreceri dramatice asemănătoare cu cele sportive. Spre deosebire de sport și meșteșug, arta nu mi se pare concurențială. Eu văd valorile în actorie așezate ca într-un pomișor, dacă ar fi să le reprezint figurativ. Un copăcel cu ramuri care sunt artiștii, ale căror gânduri sunt frunzele lor, iar inflorescențele sunt realizările lor artistice.

Te poți bucura de splendoarea florilor mari care îți iau repede ochii din vârful copacului, dar la fel de bine te poți bucura și de flori minuscule care răspândesc un parfum tainic de pe rămurele fine, ascunse. Trebuie să știi să te bucuri de toate florile, cu atât mai mult cu cât ele sunt foarte diferite. La fel ca un copac, arta cere timp și condiții de existență, grijă. De aceea, cred în susținerea instituțiilor de cultură din fondul comunității, al statului. Englezii au neglijat acest sistem de teatre de repertorii, iar marii lor actori, ca de exemplu Jan McKellen, deplâng asta în interviuri relativ recente.

C&B: Cel mai mare obstacol în calea reușitei, dar și cea mai mare împlinire au fost…?

Simon Salcă jr: Lipsa dorinței de dialog este pentru mine greu de depășit.

În privința împlinirii, nu doar aplauzele sunt importante pentru mine, ci faptul că poți ajuta un om care în forul său interior devine mai constructiv, mai generos, mai iertător, mai uman. Cred că asta e marea putere a unui actor. Să spui atât de bine o poveste, care, în fond, nu îți aparține, încât ea să crească calitatea vieții spirituale a altora.

Aplauzele și contactul cu publicul sunt atât de vagi la finalul unui spectacol… De multe ori, mă gândesc la unul sau altul din sală… Oare va ține el minte ce a fost pe scenă, oare cât de importantă este pentru el povestea dramaturgului, oare sentimentele lui au fost suficient atinse, sau rațiunea sa trezită cumva? Uneori e bine ca spectacolul să nu fi fost doar divertisment.

În privința criticii am trăit uneori dezamăgiri, pentru că nu îmi servește prea mult atunci când cineva îmi spune că i-a plăcut piesa sau jocul meu. Unele cronici teatrale povestesc mai curând trama decât să scrie despre jocul actoricesc, sau cel mult amintesc de câțiva actori într-o propoziție sau două. Uneori, cronicile nu sunt făcute de persoane avizate. Eu aș vrea să îmi spună și argumente, pentru că, dacă îi spui unui artist de ce crezi sau consideri că un anumit lucru e izbutit sau nu, el poate deveni mai bun.

Cred că acesta e rolul criticii de specialitate. Am citit o discuție între critici, care spuneau că nu sunt îndeajuns de “răi” cu actorii, dar nu cred în duritatea criticii. Cred că e nevoie mai curând de sprijin din partea criticii, decât de asprime. În ziua de azi, asprimea la adresa artiștilor se datorează unei atitudini polarizate în judecata estetică: alb sau negru, bun sau prost, succes fulminant sau eșec total. Unii critici găsesc o formulă corectă prin care ajută trupa să progreseze, înțelegând care sunt problemele și sugerând (de ce nu?) soluții.

Odinioară, procesul de creație era foarte democratic începând cu alegerea repertoriului la propunerea regizorilor și secretarilor literari de către un grup eterogen ce alcătuia consiliul artistic, iar vizionarea artistică era făcută de oameni de teatru. Se punea mai puțin accentul pe latura managerială și de marketing, în favoarea valorii artistice.

Însuși conducătorul unui teatru se numea director, adică cel care dă o direcție de dezvoltare, în primul rând artistică, un om care are o viziune, sau poate vede un orizont larg care adăpostește mai multe viziuni, nu doar un om care descurcă situații dificile, adică un manager.

C&B: La ce lucrați în prezent și ce gânduri aveți pentru viitor?

Simon Salcă jr: În prezent mă bucur că lansarea de carte Păturica roz a prietenului meu Marius Balo a avut succes la Biblioteca Stroe Belloescu din Bârlad. L-am cunoscut pe Marius la Roma, unde am vorbit de experiența mea minunată de la Central Academy of Drama din Beijing și el despre faptul că (am aflat anul trecut cu surprindere), era, în aceeași perioadă, în beciurile infernale ale miliției economice din Shanghai. Mă bucur de prietenia lui, iar el a venit la invitația mea în Bârlad.

Aștept să se finalizeze producția la filmul Amintește-ți de Mihai Mihăescu, unde joc și eu un mic rol negativ. Sper ca acest film să se bucure de un succes binemeritat, cel puțin la fel de mare ca al scurtmetrajului amintit mai sus, deși poate nu va avea o lansare atât de răsunătoare ca alte filme românești proaspăt discutate și premiate.

Sper că filmul va fi bine primit pentru că e un film profund, care face trecerea între două epoci de represiune a artiștilor români, lucru mai rar în filmele pe această temă, unele ocupându-se de perioada pre 1989, altele post 1989.

Am în plan și o expoziție restrospectivă dedicată unchiului meu, pictorul Nicolae Stoica, dar cu foarte puține șanse de realizare.