Mona Nicolici, o prezență nu doar profesionistă, dar și deosebit de agreabilă la pupitrul Știrilor Antena 1 în perioada de după 1989, a decis, după 11 ani de jurnalism de televiziune, să își schimbe cariera. A făcut ceea ce foarte puțini se încumetă, a renunțat la un statut câștigat în timp pe piața de media, dar și în gândurile telespectatorilor români și a început o altă poveste , alături de o companie petrolieră.
Când zici televiziune, ce zici?
Hmm… Nu m-am mai gândit de mult la asta. Habar n-am. Pentru mine, înseamnă camera, partea cealaltă, dar dacă ar fi să explic unui copil, aș spune că televiziunea este un spațiu din care ar trebui să învățăm lucruri, să aflăm despre lume bune și rele. E adevărat, prin care să ne facem o imagine despre ce se întâmplă în țara noastră, dar și în lume. E un loc unde ar trebui să ne găsim niște modele, Teoretic.
De ce teoretic?
Pentru că practic nu se întâmplă așa. Nici nu mai am un reper în televiziune, nu mă mai uit la televizor, nu mă mai uit la știri. Asta e surprinzător, pentru că după ce am ieșit din televiziune, era un automatism, era o nevoie, o plăcere și lucrurile au evoluat. Dacă o bună bucată de timp mă uitam la ce se întâmplă acolo și mă „certam” cu oamenii de dincolo de ecran, mă enervam și spuneam „Ah, uite-așa aș fi făcut, așa aș face eu, așa aș spune eu”, de foarte mulți ani nu mă mai interesează. Nu pot să mă mai uit. Nu-mi aduce nimic. Mă deranjează și ce aflu, și cum se spun lucrurile, și cum se dezbat lucrurile. Pur și simplu mă supără. Și nu vreau asta. Nici nu mai vreau să știu ce se întâmplă. Mi-am spus la un moment dat: “Și cu ce mă ajută pe mine să aflu toate nenorocirile? Cu absolut nimic.”
Știrile, noutățile de unde le iei?
Nu e greu. Știrile care mă interesează pe mine, le iau din contactul cu oamenii. Doar dacă te uiți pe două agenții de presă, găsești suficient. Mai sunt vreo două televiziuni cu știri decente. Dar eu nu mai am așa nevoie nebună. Nu știu dacă e bine să spun toate lucrurile astea. Nici nu mai știu cum îi cheamă pe miniștrii nostril. Simt că m-am izolat, într-o oarecare măsură, din punctul acesta de vedere, dar atunci când mă interesează un subiect, nu mi-am pierdut abilitatea de a mă lămuri cu tot ce se întâmplă. Pot să o fac foarte repede.
Unii oameni nu pot înțelege cum de ai renunțat la luminile reflectoarelor. Cum să nu mai fii vedetă?
Depinde cum privești povestea asta. Când am intrat în televiziune, nu m-am gândit nicio secundă că o să devin o vedetă. Îmi doream să fac televiziune. Că s-a întâmplat așa, a fost o consecință pe care mi-am asumat-o la momentul respective. Îmi aduc aminte de foarte mulți prieteni care mergeau cu mine undeva și mă întrebau: “Cum poți, Cum suporți? Să se uite toată lumea, să întoarcă toată lumea capul?”. Și am zis că mie îmi place, mie îmi plac oamenii. E o chestie pe care mi-am asumat-o ca fiind parte din felul meu de a trăi și, pe de altă parte, mi-am dorit să intru în televiziune ca să pot ajuta oamenii. Cât am fost în fața camere, în fiecare seară mă întrebam care e rostul meu acolo? De ce sunt eu acolo? Cu ce îi ajut eu pe oamenii care mă privesc? Am considerat că am alt rol decât acela de a fi cineva important.
Când ai schimbat „macazul” nu te-ai temut?
Ba m-am temut foarte tare. Mi-a lipsit foarte mult. Am avut niște ani în care îmi era dor de studio, de emoțiile de acolo, de starea pe care o aveam. Îmi era foarte dor. Și nu-nțelegeam încotro trebuie să mă îndrept eu. Apoi mi-a fost teamă că lumea are așteptări foarte mari de la mine și că eu n-am să reușesc să le împlinesc. Pe de altă parte, a fost transformarea mea. A fost reinventarea mea, de vreo câteva ori de când am plecat din televiziune. Și n-a fost ușor deloc. Nu e ușor să ieși dntr-un sistem închis, cum e televiziunea, care îți dă un status așa, foarte shiny. Îți spui: “Oared au un pas înapoi? Nu mai sunt o persoană importantă?”. Depinde cum definești importanța ta. Că mergi pe stradă și lumea te recunoaște? Nu. Am avut discuția asta și cu Maria, fiica mea. Nu asta e important. Tu să te simți bine în ceea ce faci și să fii de ajutor pentru alții. Nu sunt cuvinte mari, așa simt. Am iubit să fiu în studioul de știri, să fac spectacol de știri, să fac interviuri care să rămână cumva, undeva. Și sunt oameni care-mi zic: “Mi-aduc aminte când prezentai știrile despre Mineriadă “. Încă își aduc aminte. Asta mi se pare extraordinar.
Și a venit o zi… Cochetai cu ideea de a ieși din spațiul ăsta tumultuos?
Nu, nu a fost abrupt. Acum, gândindu-mă la trecut, mi se pare că a fost mâna destinului. Pusă o dată, pusă de două ori, până cineva mi-a dat un șut în fund. Ca și cum ar fi zis “Cu tine nu se mai poate așa!”. Așa a fost să fie. Eu foarte multă vreme nu am văzut asta. Nu am înțeles de ce mi se întâmplă și încotro urma să o iau. Venirea în această companie a fost o ușă deschisă pe care n-am vrut să intru o lungă perioadă de timp și până la urmă cineva m-a luat de guler și m-a aruncat: “Du-te aici și gata, termină cu televiziunea”. Deciziile din viața mea au fost mai mult sau mai puțin cu chin. Ne atașăm de diverse locuri, de diverse stări, ne e teamă să ne aruncăm. Mi-e teamă chiar și acum, dar am ajuns la o maturitate. Am scăpat de imboldul de a schimba lumea. De avântul revoluționar. Mă uit la oamenii care încă mai cred asta, cu… liniște. Lumea se va schimba în ritmul ei. De fapt, lucrul cel mai important este nu să-i schmbi pe alții, ci să te schimbi pe tine.
Ai fi ajuns în funcția de Manager de Departament Sustenabilitate la această companie dacă nu era televiziunea?
Habar n-am. Uite nu m-am gândit la asta niciodată. Cred că da.
Ești la locul potrivit?
Da.
