Ivan Patzaichin a fost si este in continuare un om determinat sa fie primul, sa fie cel mai bun, un om inzestrat cu o minte de invingator. El a castigat respectul lumii nu doar prin numeroasele premii si medalii obtinute la concursuri nationale si internationale ca si canotor, dar si pentru ca nu a uitat de unde vine si si-a pastrat vie iubirea pentru frumusetile tarii natale, fiind activ implicat in dezvoltarea si promovarea acestora.
Domnule Pazaichin, este clar ca v-ati nascut sub o stea norocoasa. Totusi, sunt convinsa ca nu ati avut mereu o viata roz. Care sunt greutatile in perioada copilariei, in satul Mila 23 din Tulcea?
Intr-adevar, m-am nascut sub o stea norocoasa. Intr-un satuc uitat de lume, dar sub o stea norocoasa… La mijlocul secolului trecut (cum suna asta?!?), la numai cativa ani dupa razboi, viata era grea oriunde, cu atat mai mult intr-un catun din inima Deltei, aproape izolat de lume. Martusrisesc ca nu am realizat prin ce greutati au trecut oamenii de-acolo decat cand am ajuns “la oras” si am vazut ca in alte locuri se traieste altfel.
Ce faceati cand era inundata casa, cand toate lucrurile plateau in apa de jumatate de metru? Unde dormeati?
Satul era inundat in fiecare an, primavera si toamna, asa incat eram obisnuiti sa ne deplasam de la o casa la alta sau la scoala cu ajutorul barcilor. Cei mai norocosi, care scapau de apa in case, gazduiau pe cei napastuiti. De pilda, noi stateam la bunici, si pentru noi copiii, era prilej de mare bucurie, pentru ca ne jucam in voie.
Haideti sa vorbim si depre partea frumoasa a acelei perioade. Care erau cele mai mari bucurii pentru dumneavoastra pe vremea aceea?
Pot spune ca am avut o copilarie frumoasa, desi am fost singur la parinti. Sau, poate, tocmai de aceea… ma bucuram cand ma intalneam cu verisorii mei, vesnic pusi pe sotii. Ma bucuram cand se intorceau parintii de la Tulcea, incarcati de bomboane si biscuiti, pentru ca la mica pravalie din sat rar gaseai asa ceva. Imi placea sa merg duminica sau in zilele de sarbatoare, alaturi de baietii si fetele de seama mea. Dar, cel mai mult, imi placea sa merg la bunicul pentru ca avea un cufar imens, plin cu carti din care ne citea noua, nepotilor. De la el am auzit prima oara de Regele Mihai, pe care-l percepeam, cu mintea mea de copil, ca pe un personaj de basm, de poveste. Niciodata nu m-am gandit ca voi avea sansa si onoarea de a-l cunoaste si de a-i strange mana. Bunicul ar fi tare mandru de mine…
La 16-17 ani erati deja angajat ca ajutor de pescar. Banuiesc ca nu era o placere sa va treziti la 4 dimineata…
La vremea respectiva, foarte putini aveau sansa sa plece din sat sa faca liceul la Tulcea, asa incat nici parintii mei nu m-au lasat sa imi iau zborul de langa ei, intr-o lume plina de necunoscut. Asa ca, minor fiind, m-am angajat ajutor de pescar langa tata. Stiam ce inseamna munca de pescar si mai stiam ca alta meserie acolo, la Mila 23, nu am de ales. A fost extrem de dificil. Sa pleci in crucea noptii, pe ploaie, pe vant, sa te lupti cu valurile sau cu sloiurile de gheata, la cules de papura si stuf, nu-i deloc usor. Dar timpul petrecut alaturi de tata la pescuit m-a calit pentru ce urma sa vina in viata mea.
Visati sa deveniti professor de fizica sau aviator… Apoi, a venit anul 1966, iar viata dumneavoastra s-a schimbat radical. Ati fost chemat la Bucuresti sa dati o proba la Clubul Dinamo. Cum a fost primul contact cu „coaja de nuca”? Dar cu orasul, cu tot ceea ce pana atunci va era strain?
Ca orice copil, visam la lucruri temerare. Ma fascinau rarele avioane care brazdau cerul Deltei si visam sa devin aviator. L-am iubit pe profesorul meu de fizica si-mi doream ca, intr-o buna zi, sa fiu ca el, sa deslusesc atatea lucruri de neinteles. Intr-o buna zi, la singurul televizor din sat, cel de la caminul cultural, i-am vazut pe consatenii mei Serghei Covaliov, Vicol Calabiciov si Afanasie Sciotnic, intorcandu-se incununati de medalii, de la Campionatele Mondiale. Mi-am zis in sinea mea: daca ei au putut, eu de ce n-as putea? Cand s-au intors acasa, in concediu, i-am rugat sa ma inscrie si pe mine sa dau probe la Clubul Dinamo. Si astazi le multumesc ca m-au ajutat sa ajung in scurt timp la Bucuresti, un oras care m-a fascinat si speriat deopotriva. Primul drum cu trenul, cladirile impozante, oamenii elegant imbracati, masinile, troleibuzele si tramvaiele, vitrinele magazinelor cu lucruri pe care niciodata nu le vazusem la Mila 23 sau la Tulcea m-au lasat fara cuvinte. In martie 1967, pe malul lacului Snagov, printre sloiuri de gheata, am facut cunostinta cu canoea. O intalnire deloc prietenoasa… Nu reuseam sub nicio forma sa stapanesc acea „coaja de nuca”. Credeti-ma, sa faci de cateva ori pe zi baie intr-un lac inghetat nu-i deloc placut…
De la ce varsta se practica acest sport? Erati la varsta propice sau aveati, sa spunem asa, de recuperat?
Omul caruia ii datorez faptul ca nu am renuntat dupa repetatele esecuri de a imblanzi canoea este regretatul antrenor Simion Ismailciuc. Aveam varsta potrivita pentru a incepe acest sport, dar fizicul nu ma recomanda deloc pentru o disciplina sportiva de anduranta. In ciuda acestui impediment, Ismailciuc a vazut potentialul, tenacitatea, indarjirea cu care nu voiam sa ma dau batut. El mi-a dezvaluit secretele „imblanzirii scorpiei”.
Ati fost increzator inca de la inceput ca puteti deveni cel mai bun sau mentalitatea de invingator a venit dupa multe batalii launtrice si zeci de ore de antrenament?
Am plecat din Mila 23 cu gandul de a fi cel mai bun. M-am nascut cu mentalitatea de invingator. Copil fiind, nu-mi placea sa pierd in fata ceilorlalti camarazi de joaca. Am stiut ca, orice as fi facut, voi fi cel mai bun. De la pescar fruntas in productie, la campion olimpic, mi-era totuna…
Dintr-o lume inconjurata de apa, de peste si barci, v-ati trezit, in 1968, la Olimpiada din Mexic. Ce ganduri v-au coplesit atunci, cu ce amintiri de neuitat v-ati intors acasa?
Dupa antrenamente epuizante, disciplina de fier, privatiuni, au inceput sa vina si rezultatele. La 18 ani, cand abia incepusem sa ma acomodez cu Bucurestiul, a venit si prima experienta coplesitoare: Jocurile Olimpice din Mexic. Spectacolul de deschidere, multimile entuziaste, muzica, spectacolele din satul olimpic, mancarea, dotarile, absolut toate m-au impresionat puternic si definitiv. Indraznesc sa spun ca nimic pe lumea asta nu se compara cu participarea la Jocurile Olimpice. Merita orice sacrificiu, iar daca mai castigi si o medalie, este Raiul pe pamant.
Ati castigat tot ce se putea castiga, adversarii tremurau in fata dumneavoastra, dar nu ati fost scutit de evenimente neplacute, de descalificari si accidentari. Ati fost tentat de multe ori sa va retrageti?
O singura data m-a batut gandul ratragerii din activitatea competitionala: 1976, dupa J.O. de la Montréal. Eram la a treia olimpiada, „reusisem” un modest loc 5, aveam 27 de ani si eram casatorit numai de sase luni… Ma consideram „batran” pentru sportul de performanta si-mi doream sa ma dedic vietii de familie. Noroc ca am avut in jurul meu minti limpezi – sotia, antrenorii, prietenii, jurnalistii, care m-au convins ca nu este inca momentul sa renunt. Si bine au facut, pentru ca de atunci, in fiecare an, am castigat cel putin o medalie de aur, la marile competitii internationale.
In 1976 singura mare victorie a fost casatoria cu sotia dumneavoastra, Georgiana. In ce context v-ati cunoscut?
Pe sotia mea, Georgiana, am cunoscut-o la Snagov, in 1975. Intrase la facultate si parintii i-au permis sa plece cu prietenii, intr-un weekend, pe malul Snagovului. Am vazut-o, am placut-o si am inceput asaltul, infiltrandu-ma in grupul ei de prieteni. Nu a fost usor, dar, pana la urma, am imblanzit-o si pe ea… Dupa numai sase luni, a devenit sotia mea.
Un an mai tarziu a venit pe lume Ivona, fiica dumneavoastra. V-a fost greu sa va impartiti intre viata de familie si cea de sportiv de performanta?
Dupa esecul de la J.O. de la Montréal , eram convins ca a venit timpul sa ma asez la casa mea, sa ma dedic vietii de familie, mai cu seama ca asteptam si venirea pe lume a copilului nostru. Pe acest fond, m-am reapucat de atrenamente si, fara doar si poate, mi-a fost greu sa fiu 11 luni pe an departe de casa. Mi se parea nedrept sa-mi las fetele singure, sa se descurce cu facultatea, cu gospodaria, mai apoi cu serviciul, cu scoala, cu greutatile cotidiene, cu neprevazutul. A fost frustrant ca, in cele mai importante momente din copilaria fiicei mele, Ivona, eu am lipsit. Motivat, dar am lipsit… In tot acest timp, ele au fost alaturi de mine si m-au inteles.
Ati indrumat-o pe Ivona sa faca sport, dar a ales sa se indrepte catre farmacie si psihologie… Daca o sa aveti un nepot, o sa va straduiti sa-l convingeti sa va calce pe urme?
Nu pot spune ca am indrumat-o pe fiica mea sa faca sport. Nu de performanta. Am dus-o la inot, tenis, gimnastica ritmica, schi, balet, pentru dezvoltarea ei armonioasa si pentru a-i stimula competitivitatea. Intotdeauna am fost de principiul ca este un privilegiu sa poti face in viata ceea ce-ti place si numai atunci poti face performanta in meseria careia te dedici. Asa ca si nepotii mei se vor bucura de acelasi tratament. Viata mi-a dovedit ca este eficient.
Povestea cu fiica dumnevoastra de patru ani care, dupa ce ati fost premiat cu argint la Snagov, a luat medalia si a aruncat-o in apa, este de-a dreptul haioasa. Pentru dumneavoastra a fost la fel de amuzanta sau v-a intristat in vreun fel acest gest?
M-a intristat faptul ca, la mine acasa, pe lacul Snagov, intr-o competitie internationala, eu am iesit abia pe locul doi. Credeti-ma, si eu as fi facut la fel ca si fiica mea. Desi avea numai patru ani, ea stia ca pentru mine, locul doi, chiar la olimpiada, este mai degraba o infrangere decat un succes. Ea, cu mintea si sufletul ei de copil, a facut ceea ce si eu, la modul metaforic si in gandul meu, facusem deja, inca de pe podium.
Nu pot sa nu va intreb daca nu ati fost tentat, macar o data, sa ramaneti peste hotare?
In ciuda greutatilor pe care le-am trait in tara, niciodata nu am fost tentat sa raman peste hotare.
Dar au fost oameni care v-au propus, care erau dispusi sa va ajute sa emgrati?
Da, au fost oameni care mi-au propus sa emigrez, dar s-au lovit de refuzul meu categoric. Toate bogatiile lumii nu valorau nimic pe langa bucuria de a ma reintoarce acasa, la familia si prietenii mei.
Stiu ca ati avut o mare problema din princina faptului ca nu voiati sa renuntati la plete si ca in fotografiile aparute in presa vi se decupa parul. Cum ati reusit sa fentati sistemul, sa nu va aliniati normelor?
Multa bataie de cap le-am dat celor care se ocupau de ilustrarea articolelor din presa vremii, din cauza pletelor mele. Toate fotografiile cu mine trebuiau retusate. La intalnirile oficiale imi prindeam parul cu agrafe si-l dadeam cu tone de fixativ sau il ascundeam sub gulerul camasii. In fiecare an, mi se propunea sa fiu facut membru de partid, cu 
o singura conditie: sa ma tund. De fiecare data, insa, am refuzat cu tarie. Ajunsesem ofiter superior si era musai sa fiu membru de partid, dar la pletele mele nu am renuntat, cu orice risc.
Nu vreau sa interpretati ca nu va sta bine asa, dar chiar sunt curioasa… nu exista nimic care sa va poata determina sa renuntati la acest look?
Ba da. Daca as avea chelie sau parul grizonat, sigur as renunta la acest look. Cat timp mai am par de cateva dusuri si cateva fire carunte (sper ca ati inteles ca nu-mi vopsesc parul, da???) imi pastrez imaginea care m-a consacrat.
Sa ne intoarcem la Ivan Patzaichin ca om al Deltei. Ati ramas un lipovean covins, respectati intocmai traditiile si obiceiurile?
As minti daca as spune ca respect intocmai traditiile si obicieiurile lipovenesti. De altfel, pe multe dintre ele le-am uitat. Dar, cu siguranta, sarbatorile de iarna le fac pe stil vechi.
Ati dovedit ca sunteti mai mult decat un campion. Sunteti printre putinele personalitati care s-au implicat atat de mult in dezvoltarea si promovarea locurilor natale. In toate proiectele pe care le-ati demarat, au fost si oameni care v-au spus ca nu mai au niciun loc „in barca” sau totul a mers ca pe… apa?
In general, oamenii sunt placut impresionati de proiectele noastre. Este dificil sa-i convingem ca suntem nu numai creativi si seriosi, ci si bine intentionati si determinati sa venim in sprijinul comunitatilor carora li se adreseaza. Lucrurile nu merg chiar ca pe apa… Mai degraba, suntem inca pe uscat, pe un drum cu suisuri si coborasuri. Eu sunt optimist si cred ca va veni si ziua cand vom avea locuri rezervate in barca si vom alege noi barcile pe care sa le onoram.
Ati brevetat canotca si ati dat nastere unui altfel de turism. Cum a fost primit?
La inceput, am sesizat o oarecare unda de scepticism. Cu timpul, localnicii din Delta, dar si oficialitatile au inteles beneficiile pe care le aduc proiectele noastre pentru protejarea ecosistemului si pentru dezvoltarea sustenabila a comunitatilor din Delta Dunarii.
Brandul de haine „Patzaikin” cine in completare, in sustinerea principiilor ecologiste, dar si a autenticului romanesc. Din punct de vedere economic, este o afacere prospera?
Iarasi voi fi optimist si lipsit de modestie! Va veni si ziua in care brandul de haine PATZAIKIN va fi o afacere prospera. In cele din urma, oamenii vor aprecia autenticitatea, originaltatea, calitatea, confortul produselor create de talentatul nostru designer, Olah Gyarfas.
In incheiere, vreau sa va rog sa-mi spuneti ce inseamna pentru dumneavoastra faptul ca aveti o statuie in fata Clubului Dinamo?
Ce pot sa raspund la aceasta intrebare? Sunt onorat de cinstea care mi s-a facut cu aceasta dovada de pretuire, dar este si o obligatie sa nu dezamagesc. Este important ca tanara generatie sa stie ca, mai devreme sau mai tarziu, societatea le va fi recunoscatoare si le va pretui eforturile.
