Alex Craiu, jurnalist Veridica și corespondent de război în Ucraina, vorbește despre deciziile care i-au definit cariera, viața trăită într-o țară aflată în conflict și lecțiile umane învățate pe teren.
Alex Craiu este jurnalist Veridica și corespondent de război în Ucraina. Locuiește full-time în Ucraina din Septembrie 2023 – a locuit în Zaporizhzhia iar acum este stabilit în Kiev. Colaboreaza cu multiple televiziuni naționale din România și are intervenții săptămânale la emisiunea „Frontul” de pe TVR Info. În paralel, documentează informal Ucraina și alte locuri pe social media, sub numele sugestiv „Nu Vrei Aici”, întrucât temele sunt de interes pentru oameni care, în general, nu ar dori să călătorească în locurile unde Alex realizează reportajele. Alex este absolvent al facultății de film din Leeds (Marea Britanie) și Sacramento (California, SUA), specializându-se în video documentar. În 2017, completează un internship cu BBC.
C&B: Dacă ar fi să privim un fir narativ al carierei dvs., care au fost momentele cheie care v-au definit?
Alex Craiu: Startul colaborării mele cu Veridica a fost un moment cheie. Nu aveam experiență ca jurnalist dar după o discuție într-o dimineață cu Marian Voicu si Cătălin Gomboș era clar că trebuie să colaborăm. Era platforma perfectă unde îmi puteam expune munca iar eu eram persoana potrivită – eram deja în Ucraina de câteva luni și urma să rămân pe termen nedeterminat ca reporter pe teren.
În trecut, am făcut multe eforturi pentru a-mi fideliza un public care să-mi citească blogul, ulterior să-mi vizioneze vlogurile iar apoi măcar să-mi urmărească paginile sociale. Am trecut prin fazele astea, fără succes. Făceam aproape același tip de materiale pe care le fac și acum. Însă era nevoie de ceva: nișa. Una precisă. „Vloguri în limba română” nu era o nișă, și nici „Vloguri din Ucraina”. Dar combinația dintre cele două umplea un gol. Și de-acolo au început toate proiectele mele anterioare să meargă: nu numai că oamenii mă citeau și îmi urmăreau conținutul video, dar publicul din social media creștea foarte mult. Iar bonusul era colaborarea cu Veridica unde simt că pot să-mi fac meseria deontologic, curat.
C&B: Care a fost cel mai dificil moment de până acum în parcursul dvs. și cum l-ați depășit?
Alex Craiu: A fost dificilă decizia de a rămâne în Ucraina. Nu a fost o decizie pe care am luat-o într-o noapte sau două. E o decizie pe care o luam în fiecare zi, săptămână sau lună în care îmi prelungeam șederea. De fiecare dată știam că, profesional, trebuie să fiu acolo dar la nivel personal nu rezonam cu Ucraina. E o cultură diferită și de-acolo decurg tot felul de bariere, lingvistice, culturale, sociale, de adaptare, etc. Sigur, e normal să fie așa – nu-mi imaginez că alți corespondenți de război de prin Orientul Mijlociu rezonează mai bine cu noua lor bază temporară, dimpotrivă; pentru ei, probabil, e și mai dificil. În momentul în care viața și sănătatea ta sunt, potențial, lucrurile pe care le sacrifici, aici apare o dilemă fundamentală, cel puțin pentru mine. În teorie cel puțin, nimic nu e mai important decât cele două. Intervin dezechilibre fizice și psihice după un timp îndelungat într-o țară în război în care totul devine despre muncă. Motivul pentru care am rămas este că, până acum cel puțin, am reușit să navighez cumva printre obstacolele astea. Resursele mele nu sunt nelimitate dar sunt regenerabile. Trebuie să am grijă să nu le consum pe toate până la următoarea încărcare.
C&B: Există un vis sau o ambiție care v-a ghidat întotdeauna, indiferent de obstacole?
Alex Craiu: Pe mine de obicei nu mă mulțumește un răspuns de tip „nu se poate”. Evident, nu duc asta în vreo zonă absurdă, extremă. Nu totul este posibil și e absurd să nu înțelegi asta. Maturitatea poate să fie și un prieten dar și un adversar. Pe de o parte te învață că în viața reală unele lucruri nu pot fi realizate iar tu trebuie să gestionezi asta fără crize existențiale preferabil, dar pe de altă parte te poate limita atunci când accepți prea repede că nu poți sau că nu ar trebui să faci un anumit lucru.
M-am născut în Turda și am copilărit într-un rural din proximitate. Visele nu erau mari atunci, iar viața era lentă. Tipul de mediu unde supraviețuirea e o reușită în sine. Jucăria mea preferată când eram copil era o oglindă; îmi imaginam că, prin perspectivele vizuale diferite pe care le vedeam în ea, pot surprinde cadre așa cum aș face-o cu o cameră de filmat. Îmi făceam propriile emisiuni cu scenarii și tot. Era o jucărie prea atipică pentru un copil și asta explică de ce n-am fost încurajat să merg pe drumul ăsta. Dar am păstrat visul ăsta și nu i-am dat drumul până când am ajuns suficient de mare încât să pot face ceva concret pentru a-mi urma drumul ăsta profesional. „Maturitatea” putea să marcheze momentul în care renunțam la visul ăsta, crezând că e ceva prea măreț pentru mine sau, dimpotrivă, putea fi punctul din care puteam explora și mai mult drumul ăla. Dacă nu alegeam ultima variantă, interviul acesta nu ar fi existat 🙂
C&B: Ce v-a determinat să deveniți corespondent de război și să lucrați în prima linie, într-un context de conflict atât de grav?
Alex Craiu: Mai mulți factori, dar o pondere mare a avut-o curiozitatea. Nu am făcut materiale plictisitoare pentru mine care speram doar să atragă cifre, ci am explorat mereu subiecte care pe mine mă interesau, care stârneau această curiozitate. Din curiozitate personală am venit prima dată în Ucraina în 2022 și am început să filmez vloguri și din curiozitate personală materialele pe care le făceam au trecut la următorul nivel: unul în care, printr-o abordare mai oficială, jurnalistică, exploram în profunzime anumite subiecte.
În plus, revin la importanța nișei pe care am ales-o pentru că și asta m-a determinat să continui; nu existau jurnaliști români care locuiau full time în Ucraina. Unii dintre colegii mei au făcut niște materiale foarte bune, însă ei veneau și plecau. Eu rămâneam acolo. Era o descoperire cumva în care eu îmi găseam foarte bine locul. De-aici a venit succesul meu până când oamenii au început să mă cunoască iar publicul meu s-a fidelizat. Gândul că n-am profitat de oportunitatea asta m-ar fi neliniștit. Iar sentimentul ăla de succes, de reușită personală dă dependență. Altminteri, eu n-am căutat niciodată să fiu de partea conflictelor și nu aveam nici o expertiză în domeniul militar. Nu am intenționat vreodată să devin corespondent de război, dar am vrut să fac ceva măreț, la nivelul ăsta.
C&B: Dacă ne-am întâlni cu echipa sau colaboratorii dvs., ce credeți că ar spune despre dvs.?
Alex Craiu: Pot intui, bazându-mă pe feedback-ul pe care îl primesc. Cel mai des mi s-a spus că sunt foarte curajos pentru că fac lucrurile pe care le fac. În realitate, de fel, sunt anxios în sens clinic. Sunt ipohondru, stresat, deseori în fight or flight.
Dacă ar fi sinceri până la capăt, ți-ar spune și că sunt foarte nerăbdător. Atunci când trebuie să filmez ceva sau să publicăm ceva tind să grăbesc mereu lucrurile, am impresia că își vor pierde actualitatea sau că îmi voi pierde eu interesul pentru ele. Ăsta e un defect, la fel cum e și impulsivitatea.
Cei cu care lucrez sunt mulțumiți de munca mea iar uneori chiar o laudă dar ceva îmi spune că dacă ar asista la procesul prin care ajung la acel rezultat, probabil n-ar fi atât de încrezători în mine. Profesional, nu sunt înconjurat de oameni care mă laudă des. Oamenii cu care lucrez în Veridica, de exemplu, având o experiență vastă în domeniul ăsta, înțeleg că un material solid e standardul la care ar trebui să lucrăm oricum, deci prea multe laude nu încap (evident, excepția e cazul în care un anumit material depășește mult așteptările, iar asta se întâmplă ocazional).
În general, celelalte colaborări vin ocazional cu „mirajul corespondenței de război” iar asta îmi aduce complimente pe care nu știu să le gestionez prea bine; jumătate dintre ele sunt doar observații personale, nu virtuți în adevăratul sens al cuvântului, iar cealaltă jumătate uneori mă încarcă cu pozitivitate iar alteori mă face să mă întreb dacă nu cumva se înșeală oamenii ăștia.
Sindromul impostorului poate? Cred că fiecare dintre noi e un impostor la un moment dat. După ce realizezi asta, trebuie să decizi ce faci mai departe.
C&B: Care este cea mai importantă decizie pe care ați luat-o și care v-a schimbat traiectoria?
Alex Craiu: Cred că de multe ori o decizie care izolat pare neînsemnată devine cea mai importantă decizie într-un anumit context pentru că din ea decurge tot restul lucrurilor. Reacții în lanț, consecințe directe și indirecte, modul în care evenimentele din viață sunt legate între ele uneori. Cauzalitate, determinism dar uneori și coincidențe. Așa explic lucrurile, nu cred în destin sau în intervenții supranaturale.
În adolescență, m-am mutat în Anglia cu părinții mei, în cadrul unei decizii de familie. Având în vedere importanța deciziilor pe care le-am luat cu mulți ani după (probabil în sine decizia de a deveni corespondent de război), poate acea decizie nu a fost cea mai importantă, la prima vedere. Însă, odată cu acea mutare, paradigma în care am început să gândesc se schimbase, odată cu studiile, cu experiențele și tot. Și toate astea m-au adus în acest punct. Evident, poți reduce logica asta la absurd, dar prefer să fiu rezonabil și să spun că, în realitate, probabil decizia de a merge la facultate, decizia de a părăsi Marea Britanie după încheierea studiilor, decizia de a face chestii în paralel cu facultatea au fost factori care m-au ajutat. Am impresia că încă n-am fost pus față în față cu cea mai importantă decizie din viața mea. Dar, cum n-am un glob de cristal și nici supraputeri, habar nu a dacă e așa sau nu.
C&B: Cum vă pregătiți înainte de a pleca într-o zonă de conflict — pregătirea practică, psihologică, logistică?
Alex Craiu: Pe unii oameni îi ajută să se pregătească atât de mult cât pot, să simtă că dețin controlul cât mai mult. Asta uneori reduce anxietatea și situațiile neprevăzute. Însă, într-o țară în război, totul e neprevăzut oricum. În cazul meu, impulsiv fiind, nu mă pregătesc prea mult și prefer să fac lucrurile cât de curând posibil. În plus, pregătirea și anticiparea amplifică anxietatea. Când te pregătești un timp îndelungat pentru un eveniment, ești lovit de importanța lui și de tot cumulul de emoții iar asta pe unii nu îi ajută.
Când călătorești în zone de risc, resursele sunt importante. Un somn bun, o stare fizica/psihică bună contribuie la un „bagaj” mai bun pe care să-l iei la drum. Dar destul cu partea abstractă. Hai să trecem la ceva mai practic:
Pașaportul mereu cu tine, la fel și acreditarea de presă – sunt filtre militare de care trebuie să treci. Provizii- apă, mâncare. Rezervorul plin la mașină. Hărți offline pentru că semnalul e instabil. Înveți să îți iei repere fizice prin locurile pe care nu le cunoști, satelitul e bruiat uneori și nu te poți baza pe GPS.
Psihologic vorbind, cauți chestii care îți aduc confort. Asculți ceva familiar sau, dimpotrivă, o muzică stupidă, ceva ce nu se potrivește cu situația în care te afli. Eu eram cel care conducea spre teritorii în raza artileriei, sate de prin profunzimea regiunii Zaporizhzhia ascultându-l tare în boxe pe Aurel Tămaș. Ridicolă juxtapunere. Fie anxietatea cedează, fie cedezi tu și oprești muzica. Scopul e să reduci probabilitatea în care trebuie să te oprești tu fizic pentru că ai un atac de panică. Gândul drumului de întoarcere e liniștitor. Când revii pe un drum pe care ai mai fost, lucrurile par brusc mai bune. Îți promiți că nu te vei mai aventura astfel data viitoare. Dar cercul trebuie să fie complet, altfel n-aș mai fi aici 🙂
C&B: Care a fost primul moment sau scena care v-a marcat profund, de când ați început această misiune?
Alex Craiu: Îmi amintesc „botezul” din iarna lui 2023. Primul atac aerian masiv la care asistam. Stăteam undeva prin vestul Kievului, lângă unul dintre aeroporturi. Zona era frecvent atacată iar în seara aceea dronele și rachetele loveau puternic capitala. Stăteam la geamul meu de la etajul 13 și filmam totul, deși știam că nu pot publica acele imagini fără a oferi informații stategice inamicului, punând astfel în pericol securitatea Ucrainei. Cu cât știi mai puțin, cu atât frica e mai mică. Atunci când nu ai încărcătura psihologică a multiplelor atacuri pe care le-ai trăit, sunt mai puține asocierile tragice care se produc în mintea ta. La început, exploziile sună ca niște artificii. După un timp, artificiile sună ca niște explozii. Habar n-am dacă există vreun protocol de pregătire psihologică pe care trebuie să îl urmeze cineva care are intenția să își desfășoare munca în zone de conflict. Poate e integrat în cursul de corespondenți de război pe care nu l-am făcut. Cred că e util, însă voi fi puțin nesuferit acum și voi zice că, mai important decât să faci un curs care nu îți va folosi niciodată (mulți dintre cei care fac cursuri de genul nu ajung vreodată în zone de combat) e să inveți din mers anumite lucruri, chiar dacă te simți ca un impostor la început.
C&B: Cum arată o zi obișnuită pentru dvs. acum și ce momente din zi vă aduc cea mai mare satisfacție?
Alex Craiu: În lunile de sfârșit de an, o dată cu degradarea situației din Ucraina (atacuri intensificate, pene de curent, temperaturi scăzute), satisfacția mea se rezuma strict la rezultatele profesionale și la gândul că, în ceva timp, îmi voi lua o bine meritată pauză de la Ucraina și voi pleca acele câteva săptămâni pe an pe care mi le permit în afara războiului.
O zi obișnuită e ciudat de obișnuită. În Ucraina, nimeni nu mă recunoaște pe stradă. Mă camuflez bine, nu e foarte evident că sunt străin și asta mă ajută să nu atrag atenție în zilele în care nu vreau să par un extraterestru venit în misiune. Merg în magazine, în plimbări, iar programul meu de muncă e flexibil în cel mai bun caz, haotic în cel mai rău. Filmez, montez, scriu când e nevoie și programez tot restul lucrurilor pe lângă. Gătesc mai puțin în ultima perioadă din rațiuni de timp și din cauza penelor de curent. Cotidianul interferează uneori cu munca de corespondent de război pentru că n-am asistenți personali, nu stau în hotel și n-am privilegii speciale. La sfârșitul zilei, ca restul oamenilor, sunt doar unul care încearcă să trăiască și să mai facă și altceva pe lângă.
C&B: Care este cea mai puternică lecție umană pe care ați învățat-o în timp ce relatați din zonele de conflict?
Alex Craiu: Că tot ceea ce e construit poate fi și distrus. Tot ceea ce e câștigat poate fi pierdut. Să pierzi oameni apropiați e, de departe, cea mai mare pierdere. Nu pare că vă aduc nimic nou aici, însă atunci când înțelegi cu adevărat asta, e o realitate care lovește diferit.
Am avut în fața camerei mele de filmat oameni care plângeau povestindu-mi despre copii care le-au murit, despre parteneri de viață, părinți care au decedat în bombardamente. Alții au și suferit înainte să moară. Am întâlnit oameni care nu au găsit niciodată răspunsurile pe care le căutau: rude plecate în război care nu s-au mai întors niciodată acasă; nici vii, nici morți. „Dispărut în acțiune” de multe ori înseamnă „decedat, dar imposibil de confirmat sau recuperat trupul de pe front”. E o durere pe care nu o înțeleg pe deplin pentru că nu am avut experiența asta personală, dar o înțeleg mai bine de când locuiesc în Ucraina.
Mulți ucraineni înțeleg acum că lucrurile materiale sunt mai puțin valoroase decât credeau înainte. Însă, te va surprinde, unii nu au înțeles asta încă. Există în continuare cazuri de corupție în care oamenii caută să își însușească foloase de tot felul în condițiile în care știu prea bine cât de ușor poți pierde totul într-o secundă. Probabil oamenii ăștia nu gândesc suficient de profund sau poate, dimpotrivă, e un coping mechanism pentru ei.
C&B: Ce criterii folosiți atunci când decideți ce să transmiteți și ce nu pentru siguranța celor implicați?
Alex Craiu: Principiile etice/morale/deontologice jurnalistice se aplică și în cazul corespondenței de război. Dar, pe lângă ele, mai e contextul legii marțiale și un set suplimentar de reguli pe care jurnaliștii trebuie să le ia în considerare.
De la embargo-uri (nu ai voie să vorbești public despre un eveniment important la care ai participat decât dupa câteva ore, pentru a nu pune în pericol siguranța celor implicați) până la atenția la detalii pentru a nu scurge informații strategice, trebuie să tratezi cu maximă responsabilitate ceea ce publici, indiferent că lucrezi pentru o publicație mare sau opusul.
Corespondentul de război trebuie mereu să stabilească un acord puternic de încredere cu persoanele care îi facilitează munca. Soldați, polițiști, civili, alți jurnaliști. Când lucrezi cu informații sensibile care, dacă ajung în mâinile cui nu trebuie, pot pune în pericol siguranța națională trebuie să alegi bine persoanele cu care colaborezi, în care ai încredere. Dar și paranoia e o extremă pe care ar fi bine să o eviți.
Nu poți face munca asta singur. Trebuie să înveți să îi convingi pe alții că ești de încredere. Numește-l „networking” de război, dacă vrei. Trebuie să-ți păstrezi onoarea și să câștigi respectul celor cu care lucrezi. Trebuie să fii corect, sincer dar în același timp că nu trădezi confidențialitatea nimănui, niciodată. Greșelile se iartă rar și se uită și mai rar.
Inevitabil, vei afla secrete, poate inclusiv secrete de stat/informații clasificate. Devii o persoană importantă pentru cei care vor să afle acele informații, prin urmare responsabilitatea devine mai mare și brusc realizezi că puteai fi un jurnalist simplu, de canapea, care rescrie informații din agențiile mari între două cafele cumpărate la suprapreț. Dar ai ales munca reală, de teren. Paradigma e cu totul alta aici.
C&B: Privind în urmă la tot ce ați relatat și trăit, ce mesaj ați transmite lumii despre oamenii și locurile pe care i-ați întâlnit în această misiune dificilă?
Alex Craiu: Cred că majoritatea oamenilor au nevoie de ceva care să-i scoată din zona de confort, o experiență care să schimbe paradigma în care gândesc. Uitându-mă la reacțiile oamenilor, am concluzionat că nu toți cei care îmi apreciază munca au avut vreo astfel de experiență, dar toți cei care mă discreditează nu au ieșit din zona lor de confort cu adevărat. Din poziția aceea e dificil să înțelegi chestiuni complicate care se extind cu mult peste orizonturile familiare.
În general, am învățat că singurele lucruri pe care trebuie să le faci în viață e să supraviețuiești, să trăiești, să îți menții sănătatea fizică, neapărat, psihică. Restul lucrurilor sunt bonusuri, ceva ce poate e important să faci dar nu trebuie neapărat să faci. Jobul tău se poate schimba peste ceva timp. Într-o zi, poti să-ți pierzi casa și mașina sau, dimpotrivă, poți să îți cumperi una mai bună, care te mulțumește mai mult. Singurul „lucru” cu care vei rămâne pe viață ești tu. Poate truismele de genul ăsta se nasc din experiențele personale ale unora, total irelevante pentru alții, de-asta mă voi opri aici. Concluziile sunt în curs de actualizare, pe măsură ce munca mea în Ucraina continuă. Va exista un moment în care voi schimba calea pe care am pornit în 2023 când m-am mutat în Ucraina. Orice capitol are o încheiere și, în ideea asta, sper că în misiunea asta de corespondent de război, să am mai puțin în față decât am în spate.
Povestea lui Alex Craiu nu este despre eroism spectaculos, ci despre alegeri repetate, asumate zilnic, într-un context în care confortul, siguranța și certitudinile dispar.
