miercuri, februarie 19, 2025
spot_imgspot_img
AcasăCareersSara Pleșa-Popescu – între fragilitatea ființei și puterea creației

Sara Pleșa-Popescu – între fragilitatea ființei și puterea creației

Sara Pleșa-Popescu este o tânără artistă și scriitoare pentru care arta și literatura au fost întotdeauna sens și scop al existenței. A absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice Sigismund Toduță, secția Arte Plastice, din Deva, orașul natal, continuându-și studiile la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Ulterior, a obținut un master în Literatură Comparată la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Cosmina Marcela Oltean / Careers & Business: Cum a început călătoria ta în lumea artei?

Sara Pleșa-Popescu: Am crescut într-un mediu artistic, scriind, pictând și ilustrând, după modelul părinților. Am avut prima expoziție personală în liceu, urmată de numeroase expoziții colective de pictură, desen și fotografie în țară și străinătate. În anul 2021, am scris și ilustrat primul meu volum de poezii, Paper Cut, disponibil în librăriile din țară.

În 2017, Sara începea să scrie cronici de artă, colaborând cu reviste culturale precum Tribuna și Forma. De asemenea, a publicat proză scurtă și poezie în câteva reviste literare. În 2021 debuta cu volumul de poezie în limba engleză intitulat „Paper Cut”, un volum ca o invitație din partea autoarei către cititori de a explora perspectivele sale asupra vieții, morții și condiției umane. În același an, a publicat și volumul de poezie „Retrospectiva rănilor”, marcând debutul său literar în limba maternă. Ambele volume reprezintă o descărcare prin artă și au la bază suferința și sentimente apăsătoare.

Sara Pleșa-Popescu: Arta nu doar se naște din suferință, ci ne și salvează adesea din ghearele ei. Este acel act profund de creație ce apare din moartea și zbuciumul sufletului, pentru ca mai apoi să ne nască și să ne salveze din nou. Fiecare trăire, fie ea dureroasă sau plină de speranță, capătă un sens mai profund atunci când este transformată în artă. Sper ca această creație să fie o punte către inimile celor care caută sens și frumusețe în vulnerabilitatea noastră comună.

Careers & Business: Pe lângă activitatea literară, știu că ai participat la numeroase expoziții de artă, personale și colective, în țară și străinătate. Prima expoziție personală a fost una de fotografie, prezentată public pe când erai în clasa a XI-a, marcând începutul carierei tale artistice. Mai știu că ai încercat să lucrezi în mai multe tehnici artistice.

Sara Pleșa-Popescu: Așa este. Activez ca artist plastic, critic de artă și scriitor. Aptitudinile mele au legătură cu fotografia, pictura în ulei, guașe, acuarelă, tempera și culori acrylice și desenul în creion, cerapastel, cerneală și cărbune – artă realistă: peisaje (scene rurale și urbane), portrete, natură statică, artă abstractă și suprarealistă, artă bizantină, ilustrație de carte (adulți și copii). Public și articole culturale, cronici și crtică de artă, eseuri, recenzii literare, lucrări fictive și nonficționale, în reviste culturale și literare precum Tribuna, Arta, Steaua și Egophobia.

Pasiunea pentru artă i-a fost transmisă de ambii părinți, pictori de biserici care au pictat interiorul Bisericii „Sfinții Arhangheli” din Certeze.

Dar povestea Sarei nu e numai despre artă, literatură și creație, pentru că din păcate ea se confruntă cu probleme de sănătate care necesită în continuare sprijinul comunității, în care a găsit și oameni care i-au fost aproape încă de la declanșarea afecțiunilor. Povestea ei și a familiei a fost în mare parte umbrită de suferințe.

Sara Pleșa-Popescu: Pe când aveam doar 3 ani, tata pierdea lupta cu moartea, răpus de o boală autoimună rămasă și astăzi, precum cazul meu medical, învăluită în mister. Avea doar prefixul 3 la vârstă.

Careers & Business: Cât timp mai reușești să dedici artei vizuale și scrisului? Care până la urmă înseamnă refugiu, terapie și o focalizare a energiei chiar și în cele mai grele momente sau mai ales atunci, așa cum ne artă istoria artei și a literaturii, de unde desprindem multe povești artistice similare.

Sara Pleșa-Popescu: Zero, din cauza simptomelor. În trecut, obișnuiam adesea să mă refugiez în creație atunci când corpul meu se împotrivea vieții. Arta mea devenea o formă de dialog interior, un spațiu în care suferința putea fi înțeleasă, transformată și, uneori, chiar acceptată. Fiecare tușă sau hașură, fiecare cuvânt era mai mult decât un gest creativ – era o încercare de a structura haosul și de a găsi sens în absența sensului. Pe când simptomele deja își făceau loc, eu îmi doream cu disperare să las în urmă cât mai mult din mine: artă, fragmente de gânduri, respirații transfigurate în culoare.

Procesul artistic mi se părea o reconstituire a cioburilor din oglinda spartă, a ordinii pierdute, un exercițiu de reumanizare. Pânza și coala de hârtie nu mai reprezentau doar un obiect, ci deveneau un loc al întâlnirii dintre fragilitatea umană și dorința de a transcende acea fragilitate. Scrisul, la rândul său, a devenit un mod de a organiza realitatea, aproape ca o arhivare a trăirilor care riscau să fie uitate în tumultul suferinței.

De la o vreme, am început să mă simt ca Ariadna, ghidându-mă prin labirintul propriei dureri. Firul nu era și nu este altceva decât procesul creației, un fir fragil, dar esențial, care mă ajuta să navighez printre umbrele de sub scheletul meu și să găsesc ieșirea. Arta nu era doar un refugiu; era un mod de a-mi înțelege și de a-mi revendica identitatea smulsă cu brutalitate an după an.

Însă, pentru multă vreme, acel spațiu al creației părea tot mai inaccesibil. Instrumentele mele – pensula, creionul, stiloul, cuvintele – stau nemișcate, tăcute. Singura mea creație din prezent o reprezintă acest jurnal de boală; singurii mei martori și vizitatori – voi. În schimb, mă gândesc la ceea ce spunea Hannah Arendt: că acțiunea este singura modalitate de a ne manifesta ca ființe umane. Mi-e dor de acel moment în care acțiunea mea era creația însăși, iar prin ea mă defineam și mă salvam.

Visez la ziua în care voi putea reveni la acel proces, când, alături de voi, de toți cei care m-ați susținut, voi regăsi puterea de a-mi reconstrui lumea interioară prin artă. Până atunci, întrebarea rămâne deschisă: cum poate creația să reapară din tăcere?

Cu gândul la prezent și viitor, Sara nota de curând: “Îmi doresc putere să trec peste tot ce a fost, este și va urma. 2024, alături de 2023, au fost cei mai grei ani din întreaga mea viață. Anii care m-au format, în care am învățat să sufăr și să transform fiecare experiență în scriitură și viitoare proiecte. Anii în care am învățat să lupt. Anii care mi-au luat puterea fizică, dar care mi-au oferit puterea interioară. O putere despre care nu aveam nici cel mai mic habar că se ascunde în mine, în ceva atât de slăbit și delicat în aparență. Zâmbetele de bucurie au murit în mine, lăsând locul unui nou tip de zâmbet pe care doar eu îl pot percepe, dar care, deși amar, este cel mai înălțător: zâmbetul puterii interioare. Cu ajutorul lui, sper să le iau înapoi înzecit pe toate cele pierdute.”

Dacă vreți și voi să-i fiți alături, să știți că orice ajutor este extrem de important pentru ea în această perioadă dificilă. Aflați mai multe de pe pagina “Boala cu o mie de fețe”, unde notează gânduri, ca cele de mai sus.

Fotografii, arhiva personală

Cosmina Marcela Oltean
Cosmina Marcela Oltean
Redactor cultural cu studii de Istoria Artei, Junalism și Comunicare. Mereu în căutare de povești care inspiră, bune de dat mai departe.
ARTICOLE ASEMANATOARE

ADAUGATE RECENT