Oana Dragulinescu, fondatoarea Muzeului Abandonului, vorbește despre puterea memoriei, curajul social și cum muzeele viitorului pot vindeca societăți.
Oana Dragulinescu este Fondator al Muzeului Abandonului – primul muzeu digital și participativ din România dedicat memoriei copiilor instituționalizați. Cu o carieră de peste 15 ani în comunicare culturală și proiecte interdisciplinare, ea a ales să transforme una dintre cele mai sensibile teme ale societății românești într-un spațiu de cercetare, dialog și reconstrucție socială.
C&B: Cum v-ați descrie într-o singură frază, astfel încât să îi faceți curioși pe cei care nu vă cunosc încă?
Oana Dragulinescu: Sunt comunicator, construiesc vehicule care duc mesajele greu de rostit către societate. Muzeul Abandonului este un astfel de vehicul.
C&B: Dacă ar fi să privim un fir narativ al carierei dvs., care au fost momentele-cheie care v-au definit?
Oana Dragulinescu: Cariera mea a fost o succesiune de treceri prin teritorii aparent incompatibile: de la muzicologie și televiziune culturală, la comunicare și, în cele din urmă, la antreprenoriat social prin Muzeul Abandonului. Dacă ar fi să amintesc doar trei, primul moment definitoriu a fost când am înțeles că pot construi conținut cultural care atinge mase largi, nu doar elite – atunci am produs primele videoclipuri de muzică clasică la TVR. Al doilea a fost colaborarea cu violonistul Alexandru Tomescu și crearea unor produse culturale care au schimbat percepția publicului asupra accesibilității muzicii clasice. Al treilea, cel mai radical, a fost decizia de a renunța la confortul unei agenții de comunicare pentru a fonda un muzeu despre o traumă colectivă – într-o țară în care astfel de subiecte nu aduc aplauze, ci tăceri. Acolo a început cu adevărat provocarea.
C&B: Care a fost cel mai dificil moment în parcursul Muzeului Abandonului și cum l-ați depășit?
Oana Dragulinescu: Cel mai dificil moment a fost când am realizat că nu construim doar un proiect cultural, ci un spațiu de durere colectivă. Echipa noastră a lucrat cu mărturii cutremurătoare, cu arhive teribil de dureroase, cu istorii de abuz și abandon instituționalizat. O parte dintre colegi au renunțat, pentru că greutatea emoțională era prea mare. Ce ne ține în continuare în acest proiect? Faptul că Muzeul Abandonului nu este un proiect despre trecut, ci un proiect despre responsabilitatea prezentului, despre cum arată România de azi, dar mai ales cea de mâine.
C&B: Există un vis sau o ambiție care v-a ghidat constant?
Oana Dragulinescu: Da. Cred cu tărie că o societate care își amintește este o societate care se vindecă. Mi-am dorit să creez un loc în care memoria să nu fie doar comemorare, ci instrument activ de transformare. Visul meu nu este să construiesc un muzeu, ci să construiesc un precedent: un model prin care o societate poate lucra cu propriile răni, fără rușine și fără negare.
C&B: Cum arătați la începutul drumului și cum simțiți că v-ați transformat până acum?
Oana Dragulinescu: La început era despre creativitate și idei. Astăzi este despre reziliență și construcție, indiferent de ce se întâmplă în jur. În trecut, mă interesa să aduc publicul către cultură. Astăzi, mă interesează să creez spații care schimbă mentalități. Transformarea mea a fost de la creativitate la responsabilitate pentru societatea în care trăiesc.
C&B: Dacă ne-am întâlni cu echipa dvs., ce credeți că ar spune despre dvs.?
Oana Dragulinescu: Cred că ar spune că sunt un om exigent, mai ales cu mine, dar și un om care nu abandonează proiecte, oameni, visuri. Cu siguranță ar spune că pun presiune când vine vorba de calitatea livrabilelor, dar protejez când vine vorba de om. Intensitatea vine din faptul că simt misiunea Muzeului ca fiind mai importantă decât confortul nostru personal, iar asta creează un standard: nu lucrăm pentru un produs cultural, ci pentru o schimbare de viziune socială. Pe de altă parte suntem oameni și putem duce o cantitate limitată de durere.
C&B: Care este cea mai importantă decizie pe care ați luat-o și v-a schimbat traiectoria?
Oana Dragulinescu: Decizia de a închide aproape complet activitatea agenției mele de comunicare – o afacere stabilă, cu rezultate – pentru a pune toată energia în Muzeul Abandonului. A fost un gest radical. Am schimbat siguranța pe necunoscut. Acea decizie m-a trecut din categoria comunicatorului de idei în cea a constructorului de de infrastructuri sociale.
C&B: Cum a reacționat publicul la povestea muzeului și ce rol au avut comunitatea și parteneriatele?
Oana Dragulinescu: Publicul a reacționat cu ceva rar: recunoștință. Nu aplauze, ci mesaje scrise cu suflet, de la oameni care și-au trăit copilăria în instituții și care au spus: „Pentru prima oară, simt că cineva mă vede și vorbește despre mine.” Comunitatea noastră s-a format organic – foști copii instituționalizați, profesioniști din sistem, istorici, psihologi, artiști. Fiecare a adus o piesă din adevărul acestei povești. Parteneriatele au fost vitale – nu doar ca finanțare, ci ca validare. Muzeul Abandonului nu poate fi susținut doar din donatori individuali; este nevoie de implicarea companiilor și a instituțiilor care înțeleg că vindecarea socială este și o responsabilitate economică. Și din păcate suntem departe de stabilitatea financiară. Au fost ani grei, 2025 este cel mai greu din acest punct de vedere și presiunea resimțită a fost enormă. M-am întrebat deseori ori cât de mult e prea mult.
C&B: Ce diferențiază abordarea dvs. de restul industriei?
Oana Dragulinescu: Faptul că nu construim un muzeu de obiecte, ci un muzeu de conștiință. Noi nu expunem trecutul, ci îl confruntăm. Folosim tehnologia nu pentru spectacol, ci ca accelerator de empatie. În timp ce multe instituții culturale urmăresc cifre legate de public, noi urmărim impactul emoțional. Suntem un muzeu digital și participativ, primul de acest fel în România, dedicat unei zone de istorie despre care nu se vorbește. Asta ne plasează la intersecția dintre cultură, sănătate mentală și justiție socială. Este un teritoriu în care nu există concurență, pentru că nu există precedent.
C&B: Cum arată o zi obișnuită pentru dvs. și ce vă aduce cea mai mare satisfacție?
Oana Dragulinescu: Nu am zile „obișnuite”. Lucrez în flux continuu – între scriere de proiecte, cercetare în arhive, întâlniri cu instituții, lucru cu echipa și o mulțime de proiecte din care trebuie să îmi câștig existența, muzeul nefiind încă o sursă sustenabilă. Cea mai mare satisfacție este atunci când oamenii pleacă din expozițiile noastre altfel decât au intrat sau aflu că muzeul nostru este sursă de inspirație pentru proiecte de film și teatru sau că suntem predați la diverse facultăți ca studiu de caz. Sau când un copil ne întreabă: „Noi de ce nu învățăm despre asta la școală?”. Atunci știm că munca noastră nu construiește doar memorie, ci și viitor.
C&B: Ce valori vă ghidează și cum le aplicați zilnic?
Oana Dragulinescu: Trei principii: responsabilitate, claritate și blândețe. Responsabilitate – pentru că lucrăm cu traume și nu dorim să le exploatăm, ci să le expunem cu decență. Claritate – pentru că memoria fără rigoare devine opinie. Blândețe – pentru că fără ea, adevărul devine violență. În fiecare decizie, de la un e-mail la o strategie, încercăm să menținem acest echilibru: să nu renunțăm la adevăr, dar să nu rănim în numele lui.
C&B: Cum a luat naștere ideea Muzeului Abandonului și care a fost momentul declanșator?
Oana Dragulinescu: A pornit dintr-o indignare, ca un nod deranjant în gât: faptul că România a avut sute de mii de copii instituționalizați și nu a creat niciun spațiu oficial de recunoaștere. A fost o traumă colectivă acoperită cu tăcere. Dar mai ales pentru că zilnic aud știri despre abuz împotriva copiilor, într-o societate care a devenit prea tolerantă la suferința lor.
C&B: Cum vedeți evoluția Muzeului Abandonului în următorii ani?
Oana Dragulinescu: Îl văd devenind un centru de cercetare și educație socială, nu doar o platformă digitală. Vrem să dezvoltăm arhive accesibile publicului, să creăm expoziții itinerante în orașe mici, să formăm programe pentru școli și profesioniști. În următorii ani, vom căuta parteneri care înțeleg că acest muzeu este un serviciu public de memorie – o infrastructură socială la fel de necesară ca un spital sau o bibliotecă. Muzeul Abandonului nu este un final, ci un început.
Faptul că Muzeul Abandonului a ajuns în top 5 proiecte digitale muzeale la nivel mondial confirmă ceva esențial: că o inițiativă născută în România poate avea relevanță globală. Asta este forma mea de succes: să creez ceva care schimbă percepția, nu doar discursul.
Povestea Oanei Dragulinescu și a Muzeului Abandonului este o demonstrație vie a faptului că memoria poate deveni o forță activă de vindecare.
