Mona Nicolici, o prezență nu doar profesionistă, dar și deosebit de agreabilă la pupitrul Știrilor Antena 1 în perioada de după 1989, a decis, după 11 ani de jurnalism de televiziune, să își schimbe cariera. A făcut ceea ce foarte puțini se încumetă, a renunțat la un statut câștigat în timp pe piața de media, dar și în gândurile telespectatorilor români. Și a început o altă poveste, alături de o companie ca Petrom.
Când zici televiziune ce zici?
Hmm… Nu m–am mai gândit de mult la asta. Habar n–am. Pentru mine, înseamnă cameră, partea cealaltă, dar dacă ar fi să explic unui copil, aș spune că televiziunea este un spațiu din care ar trebui să învățăm lucruri, să aflăm despre lume, bune și rele. E adevărat, prin care să ne facem o imagine despre ce se întâmplă în țara noastră, dar și în lume. E un loc unde ar trebui să ne găsim niște modele. Teoretic.
Știrile, noutățile de unde le iei?
Nu e greu. Știrile care mă interesează pe mine, le iau din contactul cu oamenii. Doar dacă te uiți pe două agenții de presă, găsești suficient. Mai sunt vreo două televiziuni cu știri decente. Dar eu nu mai am așa o nevoie nebună. Nu știu dacă e bine să spun toate lucrurile astea. Nici nu mai știu cum îi cheamă pe miniștrii noștri. Simt că m–am izolat, într–o oarecare măsură, din punctul ăsta de vedere, dar atunci când mă interesează un subiect, nu mi–am pierdut abilitatea de a mă lămuri cu tot ce se întâmplă. Pot s–o fac foarte repede. Și nebunia asta cu arestările, cu DNA–ul, la un moment dat amețisem, erau prea multe. Nici dezbaterile nu mai sunt ce au fost. Mi–ar plăcea să mă uit la o dezbatere, în campania electorală, o dezbatere care să mă țină acolo. Nimic!
Unii oameni nu pot înțelege cum de ai renunțat la luminile reflectoarelor. Cum să nu mai fii vedetă?
Depinde cum privești povestea asta. Când am intrat în televiziune, nu m–am gândit nicio secundă că o să devin o vedetă. Îmi doream să fac televiziune. Că s–a întâmplat așa a fost o consecință pe care mi-am asumat–o la momentul respectiv. Îmi aduc aminte de foarte mulți prieteni care mergeau cu mine undeva și mă întrebau: „Cum poți, cum suporți? Să se uite toată lumea, să întoarcă toată lumea capul, să zică: «Uite–o pe–aia!». Să stai de vorbă, să te oprești…?“ Și am zis că mie îmi place, mie îmi plac oamenii. E o chestie pe care mi–am asumat–o ca fiind parte din felul meu de viață și, pe de altă parte, mi–am dorit să intru în televiziune ca să pot să ajut oamenii. În toată perioada aceea. Cât am fost în fața camerei, în fiecare seară mă întrebam, care e rostul meu acolo? De ce sunt eu acolo? Cu ce–i ajut eu pe oamenii care mă privesc? Am considerat că am alt rol decât acela de a fi cineva important. Asta a fost și lupta mea cu copiii mei.
La ce te referi?
A fost o muncă de lămurire. Mai ales cu Vlad, care era micuț, și la grădiniță sau la școală ori i se spunea, ori i se dădea de înțeles că este altfel, pentru că mama lui este altfel. Și a fost o luptă lungă pentru mine să–l fac să înțeleagă faptul că nici el și nici eu nu suntem „altfel“. Faptul că eu am o altfel de slujbă nu–l face pe el nici mai bun, nici mai deștept, nici mai bogat. Că nu suntem bogați decât prin ceea ce reușim să facem în viața noastră. Și Vlad a înțeles lucrul ăsta. Dar i–a fost foarte greu, pentru că era copil. Mă întreba: „Mama, de ce suntem noi speciali?“
Câți ani are acum?
20 de ani. Încă am discuții de–astea cu el, fiindcă acum e student la teatru și pentru că în primul an de facultate a evoluat extraordinar de mult și are de învățat de la profesorii lui nu teatru, ci ce înseamnă viața. Deja se confruntă cu statutul de persoană specială, pentru că i se spune că seamănă cu marii actori, că este foarte bun. I–am zis „Mare grijă!“. Modestia este extraordinar de importantă pentru un om de valoare. Și a zis „Ştiu, mi–am dat seama, am avut un moment în care m–am unduit în bătaia lucrurilor frumoase care mi s-au spus, dar mi-am dat seama“. Și Vlad mi–a demonstrat că a reușit să crească prin el însuși. Nu prin mine, ceea ce am încercat să–l învăț tot timpul. Nu mai are această problemă, că este copilul Monei Nicolici. Nu știu dacă la facultate l–a întrebat cineva asta.
Revenind la tine. Când ai schimbat „macazul“ nu te-ai temut?
Ba m–am temut foarte tare. Mi–a lipsit foarte mult. Am avut niște ani în care mi–era dor de studio, de emoțiile de acolo, de starea pe care o aveam. Îmi era foarte dor. Și nu–nțelegeam încotro trebuie să mă îndrept eu. Apoi mi–a fost teamă că lumea are așteptări foarte mari de la mine și că eu n–am să reușesc să le împlinesc. Pe de altă parte, a fost transformarea mea. A fost reinventarea mea, de vreo câteva ori de când am plecat din televiziune. Și n–a fost ușor deloc. Nu e ușor să ieși dintr–un sistem închis, cum e televiziunea. Care îți dă un statut așa, foarte shiny! Îți spui: „Oare dau un pas înapoi? Nu mai sunt o persoană importantă?“. Depinde cum definești importanța ta. Că mergi pe stradă și lumea te recunoaște? Nu. Am avut discuția asta și cu Maria. Nu asta e important. Tu să te simți bine în ceea ce faci și să fii de ajutor pentru alții. Nu–s cuvinte mari, așa simt. Am iubit să fiu în studioul de știri, să fac spectacol de știri, să fac interviuri care să rămână cumva, undeva. Și sunt oameni care–mi zic: mi–aduc aminte când prezentai știrile despre Mineriadă, sau când l–ai intrebat pe X nu știu ce. Încă își aduc aminte. Asta mi se pare extraordinar.
Și a venit o zi… Cochetai cu ideea de a ieși din spațiul ăsta tumultuos?
Nu, nu a fost abrupt. Acum, gândindu-mă la trecut, mi se pare că a fost mâna destinului. Pusă o dată, pusă de două ori, până cineva mi–a dat un șut în fund. Ca și cum ar fi zis „Cu tine nu se mai poate așa!“. Așa a fost să fie. Eu foarte multă vreme nu am văzut asta. Nu am înțeles de ce mi se întâmplă și încotro urma s–o iau. Venirea în Petrom a fost o ușă deschisă pe care n-am vrut să intru o lungă perioadă de timp și până la urmă cineva m–a luat de guler și m–a aruncat: „Du–te aici și gata, termină cu televiziunea“. Deciziile din viața mea au fost mai mult sau mai puțin cu chin. Ne atașăm de diverse locuri, de diverse stări, ne e teamă să ne aruncăm. Mi–e teamă chiar și acum, dar am ajuns la o maturitate. Am scăpat de imboldul de a schimba lumea. De avântul revoluționar. Mă uit la oamenii care încă mai cred asta, cu… liniște. Lumea se va schimba în ritmul ei. De fapt, lucrul cel mai important (uite ce înțeleaptă am devenit!) este nu să–i schimbi pe alții, ci să te schimbi pe tine.
Ultima întrebare: ai fi ajuns în funcția de Manager de Departament Sustenabilitate la Petrom dacă nu era televiziunea?
Habar n–am. Uite nu m–am gândit la asta niciodată. Cred că da.
Nu se condiționează?
Doar în măsura în care parcursul tău vine cu niște decizii. Poate daca n–aș fi plecat din televiziune, n–aș fi fost aici. Pentru că eu am avut de ales atunci. Între a mă întoarce în televiziune și a veni aici. Sufletul meu voia televiziune. Și îngerii mei ziceau „Nuuu, treci aici!“. Și s–au luptat cu mine, șase luni de zile nu mă regăseam, după ce am luat decizia, mă întrebam „Ce caut eu aici?“. Pare o poveste, dar e adevărat.
Ești la locul potrivit?
Da.
Ai inima plină?
Mai e loc.
