Adesea, ne lipim în viaţă doar de cine ne hrăneşte slăbiciunile. Pentru că ne e prea frică de cine poate face pentru noi mai mult de atât… ne e frică de cineva care, în loc să ne încurajeze prin scuze slăbiciunile, exact ca şi noi, ni le scoate în evidenţă, ni le subliniază şi apoi ne trece prin foc şi vânt ca să ne scuture de ele. Nouă ne e frică de foc şi vânt. Ne e frică să auzim ce defecte avem. Deşi… sunt tot ale noastre şi alea, până la urmă. Şi vor fi ale noastre atât în suflet, cât şi în viaţa de zi cu zi… până când murim. Sau până când decidem, în sfârşit, să ne descotorosim cumva de ele. Sau măcar să le educăm.
Cineva care ne încurajează să persistăm în defect, în rău, în nefavorabil… este cineva la fel de slab ca şi noi şi nu face nicicum nicio diferenţă în viaţa noastră. În schimb, un mentor… ăla a fost deja prin foc şi vânt, cunoaşte urmele fiecărei arsuri şi pe cele ale fiecărei palme de furtună. Un mentor ştie, pe lângă astea, şi că cicatricile nu sunt dureroase şi nici pentru totdeauna. Un mentor ştie că rănile se vindecă şi dispar, după ce totul a fost lămurit şi aşezat la locul lui. Şi ştie şi că tot ce lasă ele în urma lor este o experienţă frumoasă şi benefică, o bună creştere şi o adevărată schimbare în bine.
Cum dăm de mentorul ăsta? Dorindu-l. Lansând o dorinţă în aer. Şi făcând un minim efort pentru a-l aduce în viaţa noastră. Scriind o listă cu obiectivele pe care considerăm noi că le-avem de îndeplinit. Stabilind, cât şi cum putem noi, motivele pentru care avem nevoie de unul care a fost ‘acolo’ deja. Neaşteptând să ne cadă toate din cer. Soluţiile nu cad din cer. Oamenii nu cad din cer. Nici îngerii. Până şi ăia vin tot la solicitări şi un pic de mână pusă la treabă. Şi, dacă detaliile astea mărunte sunt bifate, hop! şi mentorul. Apare. Pentru că e trimis. Pentru că intuiţia lui se întâlneşte cu intuiţia noastră şi o pun împreună de o întâlnire. De-aia “întâmplătoare” şi frumoasă, de unde ies lucruri care, în urmă cu o zi, două săptămâni, o lună, cinci ani… nici măcar nu încăpeau în gândurile noastre.
Ce trebuie să înţelegem este că omul cu mai multă experienţă decât noi nu are în datoria lui să dea chestii… să arunce cu bani pe noi, să arunce cu relaţii, să ne împingă nouă sub nas tot ce ştie şi ce are el deja. Nu, deloc. Omul ăsta are în fişa postului doar activitatea de a ne frige nouă o secure imaginară în ţeastă, pentru a ne despica mintea şi pentru a ne aprinde becul. Mentorul explică, nu împarte ca la pomană. El este ceva ce noi ne dorim să fim, dar în care nu ne transformăm peste noapte, ci în timp, cu mult efort, cu mult exerciţiu şi cu… puţin orgoliu. Da, puţin de tot. Pentru că, altfel, ajungem să-l urâm. Că el de ce poate şi noi nu? A mâncat oare mult rahat când era mic şi l-a buşit norocul peste ochi? Cine-o fi deasupra lui, cui ciuguleşte din palmă oare de are atâtea? Ei bine… nu-i chiar aşa. Ori fără orgoliu… ori gândurile astea se înmulţesc şi nu fac nimic altceva decât să ne întunece şi mai tare mintea, să ne închidă şi mai mult sufletul şi să ne facă să ne simţim şi mai neputincioşi decât ne simţeam înainte să ne apucăm, ca nişte copii, de poalele unui mentor.
Noi, oamenii, nu suntem unii mai sus, alţii mai jos. Noi, oamenii, suntem doar împrăştiaţi, care încotro a apucat. Şi cel care poate face drumurile clare… e cel care a dat mai mult cu capul de sus. Locurile, poziţiile, mediul… nu sunt astea problema. Problema este neclaritatea. Lipsa discernământului. Simţul orientării mult prea amorţit. Şi neîncrederea… gândul că totul este greşit, când totul este, de fapt, exact acolo unde trebuie. Şi când trebuie.
Relaţia cu unul care ştie toate lucrurile pe care noi încă nu le ştim nu trebuie să fie una frustrantă, ci una super deschisă. Sinceră. Relaxantă. Trebuie să fie una de genul “eu îţi spun ce mi se întâmplă, tu îmi spui de ce mi se întâmplă.”… şi atunci când înţelegem de ce… ideile pentru a merge înainte vin de la sine. De la sinele nostru, nu de la al mentorului nostru. Pentru că el e cu ale lui, noi cu ale noastre. Tot ce ne leagă… e experienţa. Pe care el a trăit-o deja şi pe care noi urmează s-o trăim. Greşeala pe care el a făcut-o deja şi pe care noi urmează s-o facem. Lecţia pe care el a învăţat-o deja şi pe care noi urmează s-o învăţăm. Câştigul pe care el l-a obţinut deja şi pe care noi urmează să-l obţinem. După ce trăim, greşim şi învăţăm.
Cine are impresia că mentorul ne ajută să ocolim… se înşeală. Nu. El nu pune furtunul luminii pe noi ca să ne cureţe şi gata. Mentorul doar ne arată cum să ne murdărim mai bine cu mizeria în care suntem, pentru ca, mai apoi, să ştim să ne curăţăm singuri.
Încă trăim într-o mediocraţie mascată în democraţie. Căutăm cauze pentru care nu am reuşi în ce ne-am putea propune, căutăm motive pentru care alţii sunt “mai deştepţi” decât noi, căutăm scuze ca să nu facem stânga, dreapta de la drumul nostru simplu.
Şi… păstrând alături de noi doar oameni ca şi noi, care fac şi ei acelaşi lucru ca şi noi… omorâm orice şansă de schimbare în mai bine. Optând însă pentru un dement care a ieşit din peisaj făcând o prostie până la capăt, pentru ca, mai apoi, să facă, cu ceea ce a aflat, în aşa fel încât să aibă lumea lui, una mai bună… s-ar putea să ne determine şi pe noi să facem în aşa fel încât să avem şi noi o lume a noastră, una mai bună. Un mediu mai bun. O viaţă mai bună. Sentimente mai bune. Şi dorinţe împlinite. Lucruri mişto de lăsat moştenire unor copii… la fel de mişto ca oamenii care noi devenim. Cel puţin la fel de mişto…
Datoria noastră nu este să murim… datoria noastră este să învăţăm cum să trăim şi să o şi facem.
Text de: Cătălina Elena Potârniche
