Am stat la o discutie despre viata, dragoste si credinta cu Manuela Hărăbor. Cu 25 de ani în urmă, fiul ei a fost diagnosticat cu autism. Cum se priveşte în ochii un diagnostic ca acesta? Dar, mai ales, cum se priveşte în sus? Manuela e genul acela de întâlnire care nu te lasă la fel…
Ce definiţie ai pentru succes acum?
La 47 de ani, îţi spun că succesul e o slavă deşartă, care nu face bine nimănui. E ce te duce pe o cale paralelă cu viaţa ta, aia de care trebuie să te ţii. E o noţiune căreia nu-i mai găsesc o materializare. Acum 30 de ani, am avut succes cu Pădureanca şi-mi dau seama că n-a contat prea mult. N-a avut nicio importanţă. Nu mi-a schimbat viaţa în bine. A fost ceva din existenţa mea profesională, care a fost un vârf. Dar asta nu înseamnă nimic, de fapt.
Ţi-a fost greu să-ţi gestionezi frumuseţea?
Să fiu sinceră cu tine, când eram tânără, am pus preţ pe ea. E greu când ţi se spune întruna că ai fi, lucrurile astea să nu intre cumva în tine. M-a deraiat puţin. Recunosc. Cu timpul, mi-am dat seama că frumuseţea, dacă o ai, o ai. Indiferent de ţinute sau tratamente. Dacă ajungi să conştientizezi că frumuseţea adevărată, cea pe care ţi-o dă Dumnzeu are o altă dimensiune, lucrurile se rezolvă. Nu mai duci balastul pe umeri. Accepţi să îmbătrâneşti.
Dar cu meseria de actor cum e?
Face parte dintr-o categorie responsabilă faţă de oameni. Publicul e tentat să construiască modele. Noi, ca actori, vom da socoteală la Judecată de ceea ce am spus. De câţi oameni am împins în stânga şi de câţi am împins în dreapta, prin exemplul personal. Asta nu înseamnă că nu poţi face un rol negativ, dar la capătul lui trebuie să existe o morală.
Când te-ai depărtat, ce te-a depărtat de Dumnezeu?
Cu 10 ani în urmă, eram ceea ce se numeşte în ortodoxie „căldicică“. Aveam conştiinţa existenţei lui Dumnezeu. Părinţii mei m-au învăţat de mică să spun Tatăl Nostru. Dar mergeam la biserică doar ritualic. Nu am fost însă învăţată ce importanţă are existența unui duhovnic în viaţa omului. De ce nu e suficient să te rogi la tine acasă. Târziu am aflat ce este taina spovedaniei. Am aflat târziu, când viaţa m-a îngenunchiat.
Nu ştiu dacă putem să spunem că ce trăieşti cu copilul tău se poate numi o dramă…
Nu e o dramă. Acum, dacă mă întrebi, am 47 de ani, băiatul meu merge pe 25. Nu simt nicio povară. Când m-am întâlnit ultima oară cu duhovnicul meu am spus că nici nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce am azi. I-am spus că nu înţeleg când mă întâlnesc cu oamenii, de ce au compasiune pentru mine. De ce-mi spun că-mi admiră tăria. Eu nu am nicio povară. Locul unde am ajuns cu Andrei la 25 de ani ai săi e extraordinar.
În parcursul vieţii tale, ai tot privit în sus cu întrebări…
E un lucru de care m-a ferit Dumnezeu. Poate din inconştienţă, poate din lipsă de inspiraţie, n-am îndrăznit niciodată să-l întreb pe Dumnezeu: „De ce mie?“ sau „De ce eu?“.
Şi atunci cum ai primit răspunsuri fără întrebări?
N-am pus întrebări. Răspunsurile le-am primit pentru că m-am deschis ca să primesc ce-mi spune, fără să-l întreb, ci doar rugându-l să aibă milă de mine şi să-mi îndrepte paşii şi viaţa spre locurile unde-mi este mai uşor.
