Ne-am propus un scurt interviu cu Flavia Cristescu și am reușit. Pentru că ne-a plăcut cum s-a prezentat, pe scurt, vă redăm exact afirmația ei: „Sunt dură, sunt ambițioasă și știu exact ce vreau! Dacă asta mă face nesuferită, e Ok! Îmi place să cred că am particularități ciudate, ce mă definesc, dar pe care le și cultiv. Fac sporturi de apă, deși nu știu deloc bine să înot.
Nu am băut nici odată o bere – bere amăruie. După majoratul meu mi-am propus să nu mai beau Cola și, 18 ani mai târziu, pot spune că mi-a ieșit! Na, că mi-am divulgat și vârsta – da, am 36 de ani. Wow! Nici mie nu-mi vine să cred când zic asta. Am deschis, împreună cu fratele meu (19 ani), în numai două luni și cu numai 4000 euro, propriul salon de înfrumusețare cu circuit închis. in 2 luni cu numai 4000 de euro. Interesant este că nu a trebuit să aducem alți bani de acasă – deci s-a autofinanțat rapid.
Îmi place să visez mare! Am trecut de zeci de ori pe lângă o casa despre care spuneam ca este a mea. O casa mare impunătoare, cât un conac. După ani de zile, am ajuns să stau o buna perioadă acolo și să cunosc familia care o locuiește. Apropo, mă fascinează poveștile de viață ale oamenilor!
Cel mai frecvent vis al meu e că explorez o casă mare și că mereu mai e o încăpere, undeva sus, pe care urmează să o descopăr. Mai sus și mai sus, de fiecare dată! Foarte multe dintre visele mele (cele pe care mi le amintesc, evident) se întâmplă în realitate sub o formă sau alta.
Iubesc mult viața și cred că și ea îmi face adesea cu ochiul și îmi zâmbește complice!”
C&B: Cum ai rezuma activitatea ta profesională?
Flavia Cristescu: Chelnerița la un restaurant în SUA (timp de o vară); 2 ani de corporație (multinațională – era visul meu la vremea respectivă, un fel de Mecca…râd și eu); Demisie; 7 luni pauză; Decizia de a face ceva mai mult pentru pasiunea mea cu părul – începutul într-un salon ca ucenic; Manager al salonului; Demisie; 2 luni mai târziu am, așa cum menționam anterior, am pus pe picioare propriul salon. … Și, povestea continuă!
C&B: Care a fost secretul, succesul și punctele de cotitură ale carierei tale? Cât noroc este în această poveste?
Flavia Cristescu: Hmm, secretul… Aș zice că e important să ai curajul să spui: „Stop!” la momentul potrivit (chiar dacă unele decizii sunt amestecate cu frică și incertitudine).
Succesul? Succesul nu e niciodată o destinație, ci lucrez zi de zi la el. Daca m-aș opri, m-aș plafona.
Punctele de cotitură au fost clar cele două demisii. Prima când am decis să plec din corporație, deși viitorul putea fi unul anticipabil, tot mai spre bine. Dar sentimentele că sunt o rotiță mică într-un angrenaj mare, creativitatea îmi e limitată, unele decizii nu depind de mine în timp ce responsabilitatea este pe umerii mei, etc. Toate acestea m-au făcut să vreau altceva.
Al doilea punct de cotitură a fost când am decis să părăsesc primul salon de care m-am ocupat. Am început ca ucenic/elev, iar destul de repede m-am ocupat și de recepție, apoi de social media… După o vreme a fost nevoie să decidem dacă rămân lucrător în salon sau mă ocup de management. Salonul crescuse mult și era nevoie de un „dirijor”. Am înțeles că nu pot fi și una din primele viori și dirijor, așa că am ales coordonarea. Am plecat în momentul în care nu am mai fost lăsată să fac lucrurile așa cum le vedeam eu pe partea de client service: cafea și biscuiți pentru clienți, personalizat servicii după nevoile specifice etc.
Exista o povestioară foarte sugestivă de marketing care spune „Give ‘Em The Pickle!”, sau cum aș spune „Dă-le murături clienților!”. Când n-am mai fost lăsată să le dau murături, am ales să o iau de la început în stilul propriu.
Cat despre noroc, un bun prieten, drag mie, Caius (care acum nu mai e printre noi) îmi spunea adesea: „Fetiță, norocul e făcut pentru cei care știu să-l prindă din zbor!” Și eu am înțeles asta foarte bine!
C&B: În copilărie, ce ai vrut să fii? Și dacă te-ai gândiți la mai multe profesii, au numitori comuni? Sau cu ceea ce ai devenit?
Flavia Cristescu: Nu am o imagine foarte clar conturată cu „ce voiam să fiu”. Știu însa, ne amuzăm și azi de multe ori, că eu si fratele meu cu care și lucrez, ne ziceam unul altuia că într-o zi o să ne facem un salon. Nu aveam nicio legătură cu asta, dar noi așa ziceam! El mi-a zis în câteva dăți să-l iau cu mine oriunde aș merge. Și…se pare că l-am luat.
Astfel, ideea de salon o aveam undeva înrădăcinată în minte, încă de mic copil, dar nu voiam să fie doar un salon. Astăzi îmi sună atât de limitat termenul acesta când le spun oamenilor cu ce mă ocup, pentru ca el, salonul nostru, oferă mai mult decât un serviciu și atât – e o experiență cu ceai, cafea, cărți, povești cu și despre oameni și personalitățile lor!
Cât despre profesori, da, uni îmi sunt dragi, chiar foarte dragi!… Și mă bucur așa de mult că și eu lor (confirmare pe care chiar recent am primit-o). Aș începe cu diriginta mea din liceu: o femeie de o eleganță aparte, de o sclipire a minții și vigilență remarcabile. Povestim și în prezent și îmi permit să spun că e o prietenie tacit aleasă între noi.
Profesorii de matematică din liceu – mă fascina că nu se mulțumeau cu puțin de la mine și simțeam că se așteptau mereu la un duel în rezolvări. Azi mă văd făcând același lucru când am situații la care nu accept să nu am rezolvare. Nu pot zice „Nu!”. Mereu, la mine e un „Nu, darrr….” și încă ceva.
Profesoara de franceză cu care mult mai târziu am făcut meditații: umorul ei boem, ironia pe alocuri, dar în doze mici de bun simț, elegantă în mișcări și alegerile ținutelor.
Abia acum realizez că povestesc despre ceea ce admiram la ei și sper că și eu am împrumutat, în timp, din aceste calități fiindcă lângă oameni „de bine” am ales mereu să fiu ca un burete care să absoarbă cu sete din toată experiența lor de viață.
Desigur, am mai avut și profesori neoficiali, care în timp mi-au devenit buni prieteni, cu vârste remarcabile și cu bagaje culturale cât o enciclopedie: Mario și Caius – sunt bunii mei prieteni cu o experiența de viață cel puțin dublă față de-a mea.
Am acceptat critica lor dură adesea, dar și discuții interminabile despre mâncare, vinuri, opere de artă, cărți, piese de teatru (zeci de piese de teatru văzute), muzica ascultată iar și iar din care poate inițial nu înțelegeam nimic, șansa de a cunoaște prin ei oameni cu personalități pregnante, plimbări în târguri de antichități, cât și casele lor care înmagazinau adevărate muzee.
Oamenii aceștia fac parte din ceea ce sunt eu azi și nu pot decât să mă simt norocoasă.
C&B: Care sunt domeniile și activitățile care sunt paralele și colaterale profesiei tale, dar care fac parte integrantă din tine?
Flavia Cristescu: Aș îngloba tot aici sub câteva sintagme „pasiunea pentru frumos”, „dorința de a descoperi noi și noi cuvinte aparte” – acestea regăsindu-se în plimbările mele agale pe străzi în care admir case, ferestre, grădini, precum și cititul și subliniatul în cărțile dragi mie, cultivarea relațiilor cu oameni de la care am ce învăța. Eu, pur și simplu, în viață m-am agățat de relațiile cu oamenii lângă care am simțit că pot crește și, în același timp, am renunțat la acele relații care făceau zgomot ca niște tălăngi ruginite. E sănătos să faci asta!
C&B: Cel mai mare eșec? Apropo, am o altă întrebare pe care o pun multor oameni și studenți – poate va fi transformată într-o carte – ce crezi că este „cringe”?
Flavia Cristescu: Nu aș numi niciun episod din viața mea „eșec”. Mi se pare un cuvânt mult prea greu. În general, după momentele de cădere sau chiar picaj liber, a urmat o culme. Iar eu nu am încetat niciodată să CRED (credința a avut un rol esențial în situațiile de genul ăsta).
Unii ar spune că sunt un recuperator al șanselor pierdute. Eu doar continui să merg și când e multă ceață în jur și să cred, să cred mult într-un Dumnezeu mare și iubitor. De fiecare dată, perioadele astea nu sunt aride, pentru că atunci continui să lucrez, să citesc, să aduc ce e bun în mine și mă definesc, chiar și cu un rezervor gol, până ies din vale. Arghezi spune: „Din bube, mucegaiuri şi noroi iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
C&B: Ce sfaturi le-ați da începătorilor și tinerilor?
Flavia Cristescu: Să viseze mult, să muncească și mai mult și să nu obosească niciodată în a crede în ceea ce simt că poate fi drumul lor. Dar munca, munca făcută cu asumare face enorm diferența.
Și, să își pună din când în când pe foaie care le sunt pasiunile, ce îi definește. Dacă măcar din una din ele pot face și bani, sunt salvați! Vor mai exista 2-3 nebuni care să-i plătească pentru pasiunea lor presărată din plin cu muncă. Daca ești onest și nu te temi de muncă, banii și rezultatele nu vor întârzia să apară! Răbdare!
C&B: Unde ai vrea să mergi – țări, oraș, loc (din nou, de mai multe ori) și de ce?
Flavia Cristescu: Ah, America aș zice prima dată. În America aș vrea să mă reîntorc, clar. A fost prima mea plecare în afară. Nici acum parcă nu-mi vine să cred că a fost chiar prima. Sunt curioasă să văd cum o regăsesc după atâția ani, daca era doar euforia de atunci și totul mi se părea Wow, sau chiar și azi sunt locuri în care ea e „precum în filme”.
Apoi, cât mai multe locuri cu apă și soare – și asta o leg de o pasiune mai noua, de kit surf. E un sentiment eliberator și totuși contrastant când ești pe valuri și în apă. Chiar e un amestec greu de explicat în cuvinte. Trebuie sa te lași în val și totuși vântul îți amintește ca nu ești tu în control! Așa e și în relația cu Dumnezeu, și în viață în general. Ții pumnii strânși în anumite situații crezând că tu deții toată puterea, și vântul îți spune „Stai, stai, slăbește frânghiile că nu ești tu stăpânul cerului!”
Și aici nu am dat un nume de loc pentru că apa și cerul comunică, zic eu, așa că și în destinațiile în care nu am fost, pot crede că cerul m-a dus cândva acolo măcar cu gândul.
C&B: Te rog să îți pui o ultimă întrebare la care să dai și un răspuns.
Flavia Cristescu: Care e reperul după care te ghidezi pentru a fi așa optimistă și plină de viața? „Everything will be OK in the end. If it’s not OK, it’s not the end!” Pam, pam.