Cătălin Dumitru este profesor gradul, 1 educaţie fizică şi sport, cu specializarea karate, la Clubul Sportiv Şcolar Dinamo și profesor de karate la două grădinițe din București. Este preşedintele unui club de karate, C.S Scorpion Bucureşti, unde şi predă. Deţine centura neagră şi doi Dan în karate Shito- Ryu. De asemenea, lucrează ca şi consilier sportiv la o asociaţie non guvernamentala. Tot timpul este ocupat între activități, competiții și familie. La toate capitolele are rezultate bune, pentru că: „Știu ce vreau de la fiecare zi și nu mă abat de la obiective. Pare înfiorător efortul, însă reușitele, performanțele și familia mă reîncarcă zilnic cu energia de care am nevoie. Echilibrul ăsta se câștigă în timp, dar este realizabil, dacă te dedici cu adevărat în tot ce faci.”
C&B: Cătălin, care este povestea carierei tale?
Cătălin Dumitru: „Am început să practic karate la 7 ani, în anul 1991, la un club de karate particular, Kyai Bucureşti, sub îndrumarea lui sensei Nicolae Banutoiu. După ce am obţinut câteva rezultate notabile, la Campionatele Naţionale, am fost transferat la clubul Dinamo Bucureşti, în anul 1998, unde am cunoscut adevărata performanță , alături de sensei Manea Vasile. Aici am devenit maestru emerit al sportului. Mai târziu, am fondat Clubul Sportiv Scorpion Bucureşti, cu ajutorul domnului Nicolae Păun, şi am devenit antrenor emerit prin prisma rezultatelor obţinute cu sportivii antrenaţi de mine. La vârsta de 28 de ani, am încheiat cariera sportiv, datorită unei accidentări şi m-am dedicat antrenoratului. Clubul de karate este înfiinţat în anul 2005 şi are în componenţa sportivi cu vârste cuprinse între 5 ani şi 24 ani.”
C&B: Care erau viziunile tale în copilărie/adolescență și care sunt acum?
Cătălin Dumitru: „În copilărie îmi doream să devin doctor, asta până prin clasa a 8-a, dar până la urmă am decis să devin profesor/ antrenor de educaţie fizică. Deoarece eram deja sportiv, era cea mai bună variantă pentru mine.”
C&B: Povestește-ne o întâmplare/experiență pozitivă și una negativă legată de activitatea ta!
Cătălin Dumitru: „În anul 2001 , am fost selectat în lotul naţional, pentru campionatul Balcanic de karate ce se desfăşura în Turcia. Am primit vestea, când încă mă aflam în cantonament, la mare, cu clubul Dinamo. Am plecat următoarea zi din cantonament şi la antrenament, sensei Manea Vasile ne–a explicat ce trebuie să avem la noi înainte de plecare. Printre lucrurile pe care trebuie să le avem cu noi, se număra şi paşaportul turistic. Pentru mine, era prima ieşire din ţară şi credeam că este suficient să am doar paşaport sportiv, care era legitimaţia sportivă. Bineînţeles că m-am înşelat foarte tare şi după o ceartă binemeritată, administrată de Sensei, a doua zi, am reuşit să îmi scot pașaport turistic, cu adresă de la Dinamo şi intrând în audienţă la comandantul de la pașapoarte. Până la urmă am rezolvat cu paşaportul în aceeaşi zi, dar după-amiază. Problema era că lotul plecase în dimineața aceea, pe la ora 4.00. Am găsit soluţia de a ajunge în Turcia cu autocarul, cu o cursă de linie. Aşa că am luat bilet la autocar şi la ora 16.00 am plecat în Turcia spre Sakarya, oraş ce se afla în partea asiatică a Turciei. Aveam 16 ani. Pe atunci se putea pleca în străinătate fără să ai procură notarială pe numele unui major. Aşa că am trecut vamă în Bulgaria, am avut un scurt popas şi la vama turcă, vameşii m-au dat jos din autocar, pe motiv că aveam pașaportul emis în aceeaşi zi cu plecarea şi li s-a părut suspect. Aşa că m-au ţinut în zona liberă de la ora 1.00 noaptea până la 11.00 a doua zi. Pe la ora 4.00 dimineaţa, autocarul cu care venisem, a plecat din vama cu ceilalţi pasageri. Eu a trebuit să rămân în vamă. Am aflat că eram ţinut acolo, pe motiv că nu aveam destui bani la mine pentru a mă întoarce. Eu aveam 250 de dolari care îmi ajungeau pentru deplasarea la concurs, dar din păcate vameşii nu m-au crezut că eu chiar mergeam la un concurs de karate. Aveam la mine doar o geantă cu kimonoul şi câteva haine de schimb, paşaportul şi o hartă cu itinerariul. Ei credeau că merg la muncă, şi că voi rămâne acolo. Aşa că am rămas în zona liberă, graniţa dintre Bulgaria şi Turcia până a doua zi. Între timp, de dimineaţă, am început să sun în ţară, la federaţie şi la antrenorul meu care ajunsese la hotelul unde era cazat lotul naţional. La ora 11, deşi nu mai aveam nicio speranţă, a venit să întrebe de mine, un poliţist turc. Atunci, fericit am răspuns, m-a identificat, mi-a spus că este din partea poliţiei turce dar că a venit să mă ajute. Am răsuflat uşurat. Am aflat de la el, că era un fost component al lotului de karate al turciei. El m-a ajutat să ajung la autogară, după care am mai schimbat nişte autocare şi pe la ora 22.00, am reuşit să ajung la hotelul unde era cazat lotul. A doua zi, am intrat în concurs şi am câştigat medalia de argint , fiind singurul medaliat din lotul naţional de atunci. Am aflat apoi, că o persoană ce era delegată de către Federaţia Turcă de Karate, a contactat pe poliţistul de la vamă, şi l-a rugat să mă ajute. La întoarcere, am plecat cu lotul naţional. Am povestit această aventură, pentru că are și părți negative, dar și pozitive. Pentru mine, a fost cea mai frumosa experienţa din viaţa mea. Părinții mei au aflat după mai mulți ani de această aventură.”
C&B: Ai un sfat pentru cei aflați la început sau indecişi?
Cătălin Dumitru: „În primul rând, să nu renunţe. Şi să facă cu plăcere tot ceea ce au de gând să facă . Eu merg cu plăcere la muncă. Îmi place foarte mult ceea ce fac. Dacă nu simt, e păcat.”
C&B: În cazul tău, pentru ce sau cu ce se luptă Raționalul și Sentimentalul?
Cătălin Dumitru: „Raţionalul se lupta cu iraţionalul atunci când am de făcut o temă la sala cu sportivii mei, care necesita mult efort şi precizie. Insist foarte tare, forţez, dar îmi dau seama că este foarte greu pentru ei să obțină rezultate imediate şi cedez puţin ritmul.”
C&B: Dă o definiție proprie pentru societatea, afacerile și carierele din România!
Cătălin Dumitru: „În societatea nostra, eu cred că este posibil să îţi clădeşti o carieră şi să poţi trăi din munca prestată, atâta timp cât o faci cu plăcere. Cred că este o condiție aplicabilă și la nivel mondial. Atâta timp cât faci ceva cu plăcere, şi implicare, este imposibil să nu apară şi rezultatele.”
