Interviu cu Irina Vasile, directoare Narada, despre cum putem schimba educația în România prin implicare și umanitate, chiar și din afara sistemului.

Cum vede un sociolog educația din România? Cum arată impactul pe care implicarea oamenilor obișnuiți o poate avea asupra acestui domeniu și asupra vieții unui copil dintr-o zona defavorizată?

Acestea sunt doar câteva întrebări la care Irina Vasile, directoare de programe Narada, răspunde pentru a oferi o imagine concretă, reală a cum arată educația în România anului 2025.  Anul în care organizația Narada împlinește cinci ani de la fondare și de la primul răspuns de criză în pandemie, cu scopul de acoperi prăspatia educațională ce se crea la nevel de generații de copii care nu puteau avea acces la școala online, din cauza lipsurilor. De atunci, potrivit bilanțului de intervenții și de urgențe rezolvate în școlile din toată țara și conform raportului anual de impact pentru 2024,  Narada alături de o comunitate de donatori a ajutat 200.000 de copii aflați în situație de vulnerabilitate educațională să aibă acces la școală și a susținut peste 500 de școli să poată fi reabilitate și dotate.

C&B:  Irina, care a fost parcursul tău profesional și când te-ai implicat în echipa Narada?

Irina Vasile: Întotdeauna m-am simțit atrasă de tot ce înseamnă a contribui la binele oamenilor, la starea lor de bine, la acel „mai bine” care nu e mereu vizibil, dar se simte. Am început să lucrez încă din facultate, în marketing, cam trei ani, pentru experiență și, recunosc, din nevoia firească de susținere financiară. Dar nu m-am regăsit acolo.

Psihologia sociala a fost și rămâne firul meu roșu. Așa că am intrat în sistemul de învățământ ca profesor consilier școlar. A fost un rol solicitant, dar profund. Mi-a plăcut enorm, însă, în timp, sentimentul de neputință, că nu pot schimba lucruri de fond, m-a făcut să-mi pun întrebări și să caut alt cadru în care pot acționa cu mai mult impact.

După 6 ani în educație, am lucrat aproape 7 ani într-un ONG din domeniul social. Acolo simt că m-am format cu adevărat: ca profesionist,  ca om… Copiii și poveștile lor m-au învățat despre reziliență, despre fragilitate, despre bucuria simplă și pe toate  le port cu recunoștință și drag, la nivel afectiv.

Revenirea în educație a venit firesc, ca o continuare a parcursului meu. Iar Narada a fost acel spațiu în care am crezut că pot aduce plus valoare, dar și că pot învăța și contribui la un mod diferit de a susține educația din România.

C&B: Care a fost rolul tău la început și care este astăzi?

Irina Vasile: La început m-am alăturat  ca proiect manager. Am coordonat programe educaționale dedicate profesorilor, părinților, dar și intervenții punctuale în comunități sau cazuri individuale. Din vara lui 2024 sunt director de programe și impact. Este un rol care vine cu multă responsabilitate, dar și cu sens pentru că mă preocupă constant cum să definim cele mai potrivite intervenții pentru școli, adaptate realităților lor. Caut să țin un echilibru între ceea ce e inovativ, posibil și ceea ce e necesar celor cărora ne adresăm.

„Acasă e unde nu te simți rușinat că n-ai” – Lecția unei eleve și cum ne învață vulnerabilitatea despre educație

C&B: Ce înseamnă pentru tine munca de zi cu zi și cum vezi tu acest bilanț din ultimii 5 ani?

Irina Vasile: Pentru mine, munca în educație mai ales într-un ONG ca Narada  înseamnă să stai cu ochii și urechile mereu deschise să poți sa vii cu soluții relevante si inovatoare, dar să fii și  cu inima ancorată în realitate. Înseamnă că jonglezi zilnic între sarcini urgente, strategii pe termen lung, schimbări de direcție, proiecte noi și între oameni care vor să schimbe și alții care nu știu că pot.

Ultimii 5 ani ai Narada au fost o combinație de muncă intensă, multe schimbări de direcție și momente cu  sens, sute de școli ajutate, mii de profesori implicați  și zeci de mii de elevi pentru care s-a schimbat ceva în bine.

Din punctul meu de vedere cei  cinci ani ai Narada  reflectă că  în educatie impactul nu e vizibil imediat, dar se așază în timp, discret și profund și cele mai mari rezultate sunt posibile în școlile în care oamenii văd dincolo de roluri, fie că sunt  directori, profesori sau personalul administrativ și au dorința de a încerca și a face pentru copii tot ce le stă în putință să le fie bine pe toate planurile.

C&B: Ce te-a emoționat cel mai mult, în comunități, în ciuda informațiilor pe care poate le știai deja, la nivel statistic?

Irina Vasile: M-a emoționat lipsa de obișnuință cu normalitatea. Când duci un laptop într-o școală și un copil întreabă: „Dar e al nostru, rămâne aici? Nu doar îl arătați?” sau când vezi că un copil este uimit că primește creioane colorate și le poate folosi, nu le păstrează de bune sau că e încurajat să vorbească, să își spună punctul de vedere, înțelegi că pentru unii copii, prezentul e construit pe îndoială și cu sentimentul că nu merită. Asta doare.

C&B: Ce le lipsea cel mai mult copiilor? Dar profesorilor?

Irina Vasile: Copiilor le lipsește predictibilitatea. Un loc sigur, constant, unde știu ce se întâmplă mâine. Asta e baza învățării (și aici e vorba pe de o parte de acasă, dar și de școală). În alt registru lipsește conexiunea cu o abordare reală de învățare, metodele vechi și neatractive  le blochează dezvoltarea adevăratului potențial, creativitatea și nu îi  pregătește real pentru viitor. Iar profesorilor le lipsește încrederea că pot conta, că efortul lor chiar duce undeva. Nu salariul, nu dotările. Ci sentimentul că nu lucrează în gol, pentru că sunt atât de prinși în activități birocratice și timpul, energia  pentru a fi alături de copii nu mai au aceleași valențe, aceeași calitate. În plus sunt evaluați, etichetați în baza rezultatelor academice ale elevilor, iar cei mai mulți dintre ei, majoritatea, fac mult mai multe lucruri care contează pentru elevii lor, dar despre  care nu se vorbește sau nu sunt percepute ca importante.

C&B: Cu ce probleme te-ai confruntat tu, din punct de vedere profesional, pe acest drum?

Irina Vasile: Cu realitatea care te copleșește, dar mai ales cu lipsa de viziune pe termen lung în cazul multor directori de școli. Cu lupta de a convinge că lucrurile se pot face altfel, fără să pară că dai lecții. Și cu ritmul. E o muncă care te trage în toate direcțiile și uneori uiți să te bucuri de rezultate.

C&B: Unde, în prezent, sunt cele mai mari probleme în țară în ceea ce privește accesul la educație și de ce natură sunt?

Irina Vasile: În comunitățile rurale izolate, în orașele mici fără alternative, în comunitățile rome marginalizate. Problemele nu mai sunt doar „fizice” (lipsă de transport sau infrastructură), ci de încredere. Părinți care nu mai cred că școala ajută, copii care nu mai visează la un alt drum. Profesori care se simt neputincioși. Lipsa de speranță e cea mai periculoasă ruptură.

C&B: Ce înseamnă sprijinul oamenilor, fie individuali, fie la nivel de companii? Cum sunt alocate donațiile și care este impactul lor, pe lângă sprijinul material?

Irina Vasile: E esențial. Fără implicarea fiecăruia, a companiilor societate civilă și în consecință Narada, n-ar putea sa fie alături de școli și de schimbare. Dar, mai important, este  semnul că nu suntem singuri. Este un mesaj pentru profesori și copii că acolo, în afara școlii lor, sunt oameni care cred în ei, în educație.

Fiecare contribuție e direcționată transparent, pe proiecte punctuale. Dar dincolo de distribuția de resurse sau programe implementate  în școală, ajunge un mesaj mult mai puternic: „cineva vede ce se întâmplă aici și vrea să ajute, nu suntem singuri”.