Vlad Miriţă: „Tara asta are şi a avut, şi sunt convins că va da şi în viitor, oameni grozavi”

Toate poveştile încep cu a fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. Iată că povestea noastră începe, astăzi, la Târgovişte, cu un băieţel cutreierând, poate ca alţi copii de vârsta lui, pe străduţele încărcate de poveştile de la curtea domnească, de umbrele înţelepte şi încă vii ale lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş sau Constantin Brâncoveanu, de glasurile copiilor jucând „Ţară, ţară vrem oşteni“ sau de amintirile oamenilor din împrejurimi. Poate că umbra Turnului Chindiei care domina anotimpurile, poate istoria acestei aşezări, poate inima unei mame sensibile la trecut sau poate că, toate acestea la un loc, au făcut ca numele ce i s-a dat acestui copil să fie Vlad.

Timid, băieţelul din poves­tea noastră a început să desco­pere, alături de profesoara Mariana Luca, forţa nebănuită a unei personalităţi cultivate în preajma şi alături de cei care i-au fost şi au rămas prieteni adevăraţi şi astăzi. Vlad Miriţă avea să încea­pă cu adevărat călătoria spre redescoperirea de sine odată cu o întâmplare din Bucureşti, pentru că, nu?, aproape toate drumurile duc la Bucureşti.

Alături de corul căruia i se alăturase băieţelul nostru, acum trecut de prima adolescenţă, a plecat, la rugămintea unei prietene, să colinde pe cineva. „îngerul meu îndrumător“, cum îi spune Vlad, nu era nimeni altul decât Corneliu Antoniu Fânăţeanu. Şi cum, vorba aceea, până la 20 de ani stăm alături de ma­estru şi învăţăm, până la 30 contrazicem tot ce spune maestrul, după 30 plecăm în lume şi la 60 revenim la maestru, Vlad se gândeşte cu bucurie vie la „moşu’“, cum se autonumeşte cu zâmbetul pe buze maestrul Fânăţeanu.

În toţi anii în care i-a urmărit fiecare pas către desăvârşirea carierei, Fânăţeanu a avut grijă să-i presare ascensiunea cu sfaturi care i-au folosit, uneori, pe tot parcursul vieţii… „Maestrul de fiecare dată are «tolba plină» cum îi spune chiar el… Tolba cu poveşti – cu sfaturi – care vin firesc din bogata sa experien­ţă de viaţă – înnobilată de o dragoste părintească pentru noi, ucenicii lui. Totuşi, poate primul sfat şi cel mai im­portant, care mi-a rămas în minte, a fost: «Nu căuta banii, ci preocupă-te întâi de mese­rie, şi banii vor veni singuri fără să-i cauţi tu» – şi este un sfat valabil în orice domeniu cred şi, mai mult, un sfat pe care ar trebui să-l urmăm cu toţii, mai ales acum, în zilele acestea de prea multă grabă şi cam puţină performanţă“. Cel mai important om în dez­voltarea sa, maestrul i-a fost antrenor, confident, prieten, tată şi bunic. Astfel, primii paşi se îndreptau spre scena Operei Române.

Alături de Smaranda Morgovan, care l-a condus la audi­ţiile pentru solişti, cu ajutorul directorului de atunci al Op­erei Române, Cătălin Ionescu Arbore, cu acea licărire de talent care l-a făcut pe acesta din urmă să îl angajeze, deşi nu avea studii de specialitate (terminase ASE-ul), Vlad îşi începea cariera de solist al Operei Române. „La începu­tul anului 2006 s-a organizat o audiţie informativă, unde au cântat mai mulţi solişti – şi în afară de mine, toţi erau foarte bine puşi la punct şi cu un repertoriu adecvat. Eu am venit la insistenţele Smarandei Morgovan (sufleur la Opera Naţională Bucureşti), care mă ascultase la Conser­vator în actul 4 din Otello (G. Verdi). Nefiind student la Conservator – o ajutam pe Laura Tatulescu (astăzi Mor­govan), soprana operei din München, să-şi dea examenul de sfârşit de an. Morgovan a insistat şi la director şi a încercat să mă convingă să vin să mă asculte. Aşa că am venit şi am cântat „Niun mi tema”, ultima arie a lui Otello pe care o ştiam de la examenul de la Conservator. Când am fost întrebat dacă mai ştiu vreo arie – am spus că nu mai ştiu niciuna şi atunci a venit întrebarea «altceva, ce mai ştii?», iar eu am răspuns, ins­tinctiv, Granada – fără să rea­lizez că nu o ştiam decât cu partitura în faţă – aşa că am început şi imediat mi-am dat seama că nu pot s-o continui. Aşa că m-am bâlbâit – îmi venea să intru în pământ de ruşine, dar am trecut peste moment. Le-am explicat că pot interpreta numai cu partitura, dar m-a luat gura pe dinainte“, rememorează ar­tistul începuturile în muzică. Până la urmă, Cătălin Ionescu Arbore i-a făcut contract de colaborare şi peste câteva luni s-a angajat, o realizare pentru care i-a rămas recunoscător până în ziua de astăzi.

Prietenii i-au fost, alături de îndrumătorii săi într-ale muzicii, unii dintre cei mai importanţi piloni ai evoluţiei din punct de vedere artistic şi personal. „Prietenii mei sunt aşa, fiecare cu specificul lui… Unul dintre aceştia, cu sfatul potrivit la timpul potrivit şi săritor, este Alex Ciucu. Altul este foarte muncitor şi mereu optimist şi cu zâmbetul pe bu­ze, dar, cei mai mulţi dintre ei sunt credincioşi – fapt ce îi în­nobilează… Părintele Arsenie Papacioc îl cita, la rândul său, pe un călugăr care vorbea cu un băiat – şi băiatul spunea că soţia lui este frumoasă, iar că­lugărul a pus pe hârtie un «0». Apoi că soţia lui este gospodi­nă, şi călugărul a pus încă un «0». A adăugat că soţia lui era şi frumoasă. Şi pe hârtie a urmat încă un «0». La final, tânărul a adăugat: «Soţia mea este credincioasă». Atunci, că­lugărul a pus un «1» în faţa zerourilor – şi a spus: «Iată, deci, credinţa dă valoare soţiei tale şi celorlalte calităţi ale ei…». Aşa se întâmplă şi cu prietenii mei – cei mai mulţi sunt credincioşi şi asta potenţează toate celelalte aspecte ale per­sonalităţii fiecăruia“, a expli­cat Miriţă.

Dincolo de întrebări, din­colo de răspunsuri, transpare dragostea lui pentru Româ­nia. Impresionat de cuvintele lui Nicolae Steinhardt – „Eu n-am cerut să mă nasc român, am avut noroc“, ne-a împăr­tăşit cum plimbările cu caii pe munţii României îl fac să re­descopere pagini din istorie. Pentru că acum omul din po­vestea noastră vede şi cu ochii minţii, şi cu ochii sufletului, „Îmi vine să râd, pentru că îmi aduc aminte de regizorul Alexander Hausfater – cu care am lucrat pentru un spectacol la Operă – şi a fost întrebat într-o emisiune pe un post TV de 1 Decembrie: «De ce trebuie să-ţi iubeşti ţara?». Iar el, care este o figură şi jumătate – a răspuns în stilul caracteristic: «Dacă nu îţi iubeşti mama şi ţara, înseamnă că eşti debil mintal». În ciuda impresiei generale, fals create acum, ţara asta are şi a avut, şi sunt convins că va da şi în viitor, oameni grozavi… Avem un pă­mânt foarte fertil – un relief extraordinar – credinţa noas­tră ortodoxă care curge prin toată istoria şi o însufleţeşte, credinţa asta care a format caractere ca sfântul voievod Şte­fan, care a domnit 47 de ani, sau sfântul martir Constantin Brâncoveanu, care s-a jertfit pentru credinţa de ţară îm­preună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache… Şi câte exemple mai sunt…. Cum să nu te consideri norocos să te naşti aici?“.

Sufletul, acel înveliş al corpului, care ne face să transcendem dincolo de aparenţe, care ne ajută să continuăm că­lătoria înspre sine, sufletul este cel care transpare în fiecare clipă a întâlnirii cu Vlad. Să vezi cu sufletul este noua etapă pe care omul a început-o. Aşadar, cu sufletul deschis spre o familie şi copii, Vlad încheie simplu, spunându-ne că ştie Dumnezeu mai bine ce i-a pregătit. A fost odată astăzi un băie­ţel, a fost odată astăzi un te­nor, a fost odată astăzi un om mândru că este român, a fost odată astăzi un mare iubitor de cai şi de natură, a fost odată astăzi un om care L-a desco­perit pe Dumnezeu şi a ştiut să îi asculte sfaturile, a fost odată astăzi, ieri şi mâine într-o clipă Vlad Miriţă…