Cum te-ai prezenta, într-o frază?
Florentina este o femeie de 43 de ani, „auto-exilată” în Franța și care de curând a publicat prima carte, „Fericit cel care asemeni aspiratorului meu, a făcut o călătorie frumoasă” (Heureux qui comme mon aspirateur, a fait un beau voyage).
Spune povestea carierei sau afacerii tale!
După 14 ani petrecuți în Carrefour România am decis să părăsesc România, la 37 de ani, să o iau de la început, singură, departe de ai mei. Am ales Bretania, în vestul Franței… pe malul Oceanului Atlantic. Munca în cadrul unei firme de informatică mi-a permis să călătoresc mult. Cum nu cunoșteam pe nimeni, tot ce aveam să povestesc așterneam pe hârtie. Marguerite Duras a zis « écrire c’est hurler sans faire du bruit » (a scrie înseamnă a urla fără a face zgomot » Mai târziu o prietenă mi-a propus să le prezint liceenilor dintr-un oraș mic copilăria mea în anii 80, așa am început să scriu, să public mai târziu pe un blog și în sfârșit să reușesc să țin în mâini propria-mi carte. Întâlnirea cu desenatorul Serge Bloch a fost extraordinară. La sfârșit mi-a zis că ar fi onorat să-mi ilustreze copilăria.
Pentru a publica prima mea carte în Franța a fost nevoie de mult efort, ca oriunde în altă parte. Cartea se găsește la librăria Cărturești și pe situl lor.
Când și de ce ai decis să pleci din România?
Visam de mică să trăiesc în Occident, “dincolo”. În afară de acest vis de tinerețe, m-am simitit împinsă de situația din România, de corupția prezentă peste tot. Atunci mi-am zis că trebuie să plec înainte de a avea 40 de ani. Mi-am găsit serviciu foarte ușor, în domeniul informatic. Și, în mai 2014, plecam cu portbagajul plin pentru a începe o nouă viață, singură, în Bretania.
Ce ai simțit în primele zile (prima perioadă) departe de țară/familie/prieteni?
Este foarte greu să te trezești SINGUR dintr-odată, când toate conversațiile tale se rezumă la a vorbi pe skype sau la telefon. Apropiații îmi lipseau enorm.
Mi-aduc aminte că am sunat o prietenă într-o zi și printre sughiuturi și lacrimi îi spuneam cât de grea este singuratea. Monica m-a întrebat unde sunt. I-am răspuns că sunt pe plajă și mă uit la ocean. Mi-a răspuns sec: « sunt de 3 ore blocată în trafic și tu plângi că ți-e greu… »
Am plâns mult, am trăit din plin singurătatea dar după un an de zile, într-o duminică dimineață am avut sentimentul că sunt acasă…in Franța.
Cum compari viața și activitatea de acum cu cea din România?
Viața mea este schimbată total față de cea din România. Am devenit foarte organizată pentru că altfel nu pot funcționa aici cu toate proiectele: merg la birou, în deplasări și încerc să scriu zilnic, mai ales când călătoresc. Din când în când, merg în librării pentru sesiuni de dedicații și pentru discuții despre cartea mea.
Intervin des în licee pentru a vorbi despre « copilaria în timpul unei dictaturi ». Sunt invitată de profesori și este un lucru extraordinar să pot vorbi despre România, despre români, să răspund întrebărilor liceenilor. Sunt interesați, deschiși și cred că aceste intervenții sunt foarte importante.
Grație asociațiilor și voluntariatului am reușit să-mi mai îndeplinesc un vis, acela de a lucra într-un radio și dedic o parte a timpului meu liber aceste pasiuni.
Colaborez la un radio asociativ din Bretania, Radio Balises, unde am realizat un proiect de portrete sonore, în portul din Lorient, „Comme un poisson dans l’eau”. Cu acest proiect am făcut două expoziții sonore, la Paris și la Lorient, recent, pe un vapor, în cadrul unui festival.
În acest moment am demarat un alt proiect care poartă numele primului capitol din carte „De unde vine acest accent?” și cuprinde portrete sonore ale străinilor care hotărăsc să vină aici, în Franța și să înceapă o nouă viată
Ce-i sfătuiești pe cei care vor să plece din țară și care este secretul reușitei într-o țară străină?
Dacă vor să trăiască în altă parte, să o facă, să plece, să încerce. Suntem liberi să alegem unde vrem să trăim și asta e important. Integrarea poate fi dură la început, dar peste tot există oameni de calitate care pot depăși prejudecăți. Dorință de trăi în altă parte reprezintă un prim pas în integrarea în altă societate.
Când am plecat eram foarte determinată să o iau de la capăt, să-mi construiesc o nouă viață aici. Cred că este un amestec de mult curaj și puțină inconștiență.
Am reușit să-mi fac prieteni pentru că aici există multe asociații unde activăm că benevoli: festivaluri de muzică, de film, radio asociativ.
Eu sunt mândră că trăiesc în Franța așa cum o zic cu mândrie acum că sunt româncă.
Franța mă schimbă permanent, m-a invătat voluntariatul, să fiu mai indulgentă, să iubesc diversitatea pe care nu am prea cunoscut-o în anii ’80 când toți trebuia să fim la fel.
Cum se vede România de afară?
Nu pot generaliza părerile despre România, evident sunt foarte diferite.
Am trăit momente când mi-a fost refuzat un apartament pentru că eram româncă, sau am auzit mici « glumițe » despre români la birou. Răspund imediat și-i fac să ințealagă că generalizarea este cea mai proastă abordare pentru orice subiect.
Au fost momente importante cu oameni extraordinar de primitori, de deschisi…curiosi.
Întâlnesc mulți oameni care au vizitat sau vor să viziteze România, oameni care au fost acolo și sunt foarte încântați, oameni care povestesc cu bucurie ce au trăit și au descoperit la noi, le spun să meargă și în Deltă Dunării pentru că de acolo vin eu. Le povestesc despre Brâncuși, le recomand tuturor să citească Panait Istrati pe care îl găsim în toate librăriile din Franța, le spun să-l asculte neapărat acasă pe Georges Boulanger care este născut în Tulcea și încerc să le traduc din Caragiale.
Cum sunt societatea, afacerile și carierele din România versus cele de aici?
Este foarte diferit, totul este organizat contrar a ceea ce simțeam în România că totul este împotriva oamenilor, de la ghișeele foarte joase până la impolitețea oamenilor.
Mi se pare că există mai multă empatie aici.
În mediul profesional, ceea ce m-a șocat la firmă unde am început să lucrez în Franța au fost cele două pauze « de cafea » la ore fixe: o pauză la 10H și la altă la 16H. Aproape toți colegii iau pauză în același timp. Când lucrez în țări că România, Polonia, Ucraina sau Rusia pauzele sunt luate în funcție de dorință fiecaruia…si parcă mai dese decât în Franța.
Dacă te-ai reîntoarce în România, cum ai vrea să o găsesti și ce ai afacere/carieră ai urma?
Aș vrea să găsesc o țară care nu-ți dă senzația că trebuie să pleci departe de ea… Probabil mă voi întoarce la un moment dat, la mine, la Tulcea unde aș dori să continuu ceea ce am început să fac aici, să scriu, să fac radio…să mă implic în proiecte de educație, pentru că acest lucru este vital pentru o societate
Împărtășește cu noi o poveste care te-a motivat despre viața ta din diasporă.
Voluntariatul m-a motivat de la început, când am descoperit că majoritatea oamenilor și mai ales cei în vârstă sunt implicați în asociații de voluntariat: de ajutorare a claselor defavoritizate, les Restos du Coeur create de Coluche dar și festivaluri de filme sau de muzică.
Fără voluntari toate aceste evenimente nu ar exista iar oamenii sunt conștienți de asta. Am avut mai târziu ocazia să fac voluntariat și în România, acum patru ani la Festivalul de Jazz de la Garana.
Poate te intereseaza si: Carmen Maria Pavel: „Cred că este datoria fiecăruia dintre românii care acum locuiesc în afara țării de a acționa ca ambasadori”
