Dirijorul Adrian Petrescu: „Instrumentiştii te judecă; îşi dau seama cu cine au de-a face şi nu mai poţi să-i stăpâneşti”

Cu ocazia debutului său ca dirijor în stagiune, Adrian Petrescu a primit o distincţie specială la ul­tima ediţie a Galei Premiilor VIP. În seara de mai în care a fost organizată gala, Adrian Petrescu şi-a în­cheiat concertul de la Ateneul Român, s-a urcat în maşină şi a venit la noi pentru a-şi ridica premiul, fiind singurul invitat care a sosit îmbrăcat în frac. Este unul dintre cei foarte puţini instrumentişti care au devenit dirijori. Nu se află la primul contact cu revista noastră, întrucât a condus pentru prima oară prestigioasa filarmonică a Ateneului Român cu ocazia Galei Superlativelor VIP din 29 iunie 2011. De atunci, lucrurile au evoluat, iar noi am descoperit multe noutăţi în discuţia purtată cu dirijorul, care revenise în ţară după câteva săptă­mâni de relaxare.

Tocmai te-ai întors din vacanţa petrecută împreună cu fiul tău, Flavius.
Da, Flavius a venit în România, dar mai întâi l-am vizitat eu, în Germania.

Ai vizitat-o în această perioadă şi pe fiica ta, Alina?
Am fost numai la Flavius. Pe la Alina am trecut anul trecut, în decembrie.

Unde locuieşte acum Flavius?
El stă în Düsseldorf, iar Alina în Berlin. S-a mutat într-un apartament nou şi eram curios să văd cum e. Am călătorit încolo cu avionul şi m-am întors cu maşina, împre­ună cu Flavius şi cu prietena lui. Am făcut un popas la Satu Mare, oraşul ei natal, iar apoi am dat o fugă până pe litoral, unde am făcut o baie bună. Fiind un înotător bun, care a făcut performanţă, Flavius este în­nebunit după apă.

A făcut înot de performanţă?
Da. A început să practice acest sport de la vârsta de patru ani, la clubul Steaua, adică la actualul Colegiu Naţional „Emil Racoviţă”. Încă din clasa I a fost printre primii zece înotători pe ţară, dar apoi a ur­mat cursurile unui liceu de muzică… Era talentat, avea forţă şi suflu, aşa că alegerea fusese bună, însă din păcate, înotul de per­formanţă are viaţă scurtă. La 24-25 de ani, eşti considerat pensionar. La 26-27 de ani, deja eşti bătrân. Acolo trebuie să fii proas­păt, să ai maximum 24 de ani.

Înainte să pleci în vacantă, ai fost invitatul nostru la Gala Premiilor VIP. Cum ţi s-a părut?
Mi-a plăcut, ca de fiecare dată. Este unul dintre evenimentele mele preferate şi se ştie că eu nu prea ies decât foarte rar la astfel de întruniri publice. Când vine însă vorba de VIP, e o adevărată plăcere.

Ai venit la acea gală direct de la concert.
Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat. A fost „în primă audiţie”, ca să zic aşa. Am plecat transpirat, îmbrăcat în frac. Pentru public, apariţia artistului imediat după concert a fost interesantă şi şocantă. Nu mă aştepta­sem la această idee extraordinară, dar am acceptat-o cu plăcere. Mi-am lăsat toate lucrurile aruncate în cabină – partituri, baghete etc. – şi am fugit. A fost foarte plă­cut şi vă mulţumesc foarte mult că v-aţi gândit la mine.

Şi noi îţi mulţumim că ai acceptat, fiindcă erai totuşi după un debut… Poate ai fi dorit să socializezi puţin după eveniment.
Da, chiar m-au aşteptat mulţi prieteni. Unii au vrut să ieşim împreuna la restau­rant şi să bem ceva, aşa cum s-ar fi cuve­nit, dar le-am spus că urma să aibă loc un eveniment de excepţie în seara respectivă. l-am rugat să nu se supere şi le-am promis că vom ieşi altădată. Au fost foarte plă­cut surprinşi şi chiar s-au bucurat pentru mine.

Ai debutat ca dirijor in stagiune la Ateneu.
Da, a fost primul concert al stagiunii Fi­larmonicii „George Enescu”. Am dirijat or­chestra acestei instituţii pentru prima oară în 2011. Într-o conjunctură creată datorită revistei VIP, apoi am avut încă un concert de protocol, în anul 2012. Acum însă a fost prima dată când am condus orchestra Filarmonicii „George Enescu” în stagiune, un lucru foarte important pentru orice dirijor căci nu oricine este invitat să dirijeze un co­lectiv de instrumentişti atât de valoros.

Cum l-a „enervat” pe directorul Filarmonicii din Berlin, Sir Simon Rattle

 Este cel mai prestigios din România?
Fără îndoială, este prima orchestră a ţării noastre, fiind însă considerată de mare va­loare şi în Europa. Am vorbit despre acest lucru cu mari personalităţi, iar asta pe „teren neutru”, nu aici, la noi, unde oamenii ar putea să se simtă obligaţi să fie drăguţi şi să ne spună că suntem foarte buni doar pentru că ne sunt oaspeţi.Pot chiar să vă dau un exemplu. Fiica mea, Alina, este masterand. la Academia din Berlin şi membră a orches­trei Staatskapelle din acelaşi oraş. Aceasta este dirijată de Daniel Barenboim, prezent la ediţia din 2013 a Festivalului „George Enescu”. Prin intermediul Alinei, am avut bucuria să-l cunosc pe directorul Filarmo­nicii din Berlin, Sir Simon Rattle.

Ştim că s-a „enervat” puţin pe tine…
Da, pentru că îi făceam concurenţă la păr. Să vă povestesc. Eu venisem la Berlin, iar Alina avea repetiţie cu orchestra, împreu­nă cu Sir Rattle. Am vrut să asist şi eu, dar acolo nu este ca la noi; nu intră oricine şi oricum în sală. Trebuie să anunţi din timp şi să primeşti acordul dirijorului. Alina i-a spus: „Tatăl meu e prim-oboist la Filarmo­nica «George Enescu». A venit la Berlin să vadă concertul, dar ar vrea şi să participe la o repetiţie”. El a fost de acord, iar Alina i-a mai spus că sunt născut în aceeaşi zi ca el şi pe deasupra mai am şi părul creţ… „Ei, nu se poate! Trebuie să-l cunosc!”, a spus el. După încheierea repetiţiei, Sir Rattle a venit de la pupitru în sală, direct la mine, lucru mai rar întâlnit… Normal ar fi fost să mă duc eu el, fiind o somitate în întreaga lume. A venit m-a cuprins în braţe şi m-a felicitat pentru Alina, spunându-mi că este foarte talentată Evident, eu eram în culmea fericirii. Din discuţia pe care am purtat-o reieşea că ştie des­pre Filarmonica „George Enescu”, pe care a şi lăudat-o, spre bucuria şi satisfacţia mea. Iar acum să vă spun de ce s-a „enervat”… În­tre timp ajunsese şi Alina lângă noi, iar Sir Rattle i-a zis, pe un ton de reproş englezesc „Bine, măi Alina, mi-ai spus că tatăl tău e născut în 19 ianuarie, că are părul cret, dar nu şi că îl are negru!”. Celebrul dirijorul este deja alb în cap, deşi suntem cam de aceeaşi vârstă…

N-a „mâncat stelele de pe cer” de la prima încercare, dar a fost apreciat

Să revenim la momentul din 2011, când ai debutat ca dirijor pe scena Superlativelor VIP.
Atunci am debutat la pupitrul Filarmo­nicii „George Enescu”, însă am început să dirijez ceva mai devreme – în anul 2005, cu Romanian Brass. Aceasta este prima formaţie de alămuri din România, proiect pe care l-am înfiinţat alături de toţi muzi­cienii de frunte care cântă la instrumente de alamă în cadrul filarmonicii. Am avut mari succese alături de ei. Din anul 2008, am început să dirijez şi orchestre. Am fost invitat aproape în toată ţara: filarmonicile din Cluj, Iaşi, Târgu-Mureş şi Bacău, începând cu stagiunea trecută, sunt diri­jor principal invitat al Filarmonicii „Mol­dova” din Iaşi, ceea ce reprezintă o mare bucurie şi satisfacţie, mai ales datorită faptului că sunt absolvent al Conservato­rului de acolo. Am avut o stagiune foarte frumoasă şi concerte deosebite, mai ales cele pentru publicul larg.

Cât a contat evenimentul de atunci pentru cariera ta ulterioară de dirijor?
Foarte mult. A fost primul meu examen în faţa orchestrei şi am reuşit. Faptul că am fost acceptat este foarte important, nu ne­apărat pentru că aş fi fost extraordinar sau fiindcă „am mâncat stelele de pe cer” – cum avem noi o expresie -, ci pentru că am fost apreciat. A fost debutul meu în faţa orches­trei şi a reprezentat o bilă albă pentru eve­nimentele ulterioare.

Se pare că eşti singurul care a făcut trecerea de la instrument la bagheta de dirijor, în Filarmonica din Bucureşti…
De la prim-oboist la dirijor, da… De fapt, mai demult făcuse această trecere şi Aurelian Octav Popa, doar că de la clarinet, în ultimii ani nu a mai reuşit nimeni acest lucru.

Trecerea e foarte neobişnuită. Una este să cânţi la un instrument şi alta e să stăpâneşti o orchestră.
Este altceva, o cu totul altă meserie, îţi trebuie anumite calităţi în plus: ritm extraordinar, cultură muzicală, studiu foarte intens, armonie şi orchestraţie – lucruri care m-au preocupat de-a lungul timpul. Cânt la orice este nevoie – pian, chitară, contrabas, chitară bas, tobe şi întreaga gamă a instrumentelor de su­flat, care mi-au plăcut în mod deosebit. Nu cânt însă la instrumente de alamă, pentru că sunt diferite; este foarte greu şi poate să afecteze modul în care suflu, de­oarece se procedează altfel decât în cazul celor de lemn, precum clarinetul, flautul sau fagotul. Am încercat să cânt la instru­mentul băiatului meu, Flavius, şi mi-am dat seama că dacă m-aş strădui aş reuşi, fiindcă am uşurinţă la articulaţie.

Ştim că e foarte complicat de condus o orchestră. Oamenii care merg des la concerte povestesc de multe ori că neînţelegerile dintre orchestră şi dirjor se simt.
Aşa este, pentru că în momentul în care nu stăpâneşti bine orchestra, nu eşti foar­te sigur pe tine, nu ştii cum să te porţi cu muzicienii sau spui lucruri deloc credibi­le, ai pierdut. Instrumentiştii te judecă; îşi dau seama cu cine au de-a face şi nu mai poţi să-i stăpâneşti. Îşi vor face până la urmă datoria, dar din obligaţie, fără să dea tot ce-i mai bun din ei sau să cânte cu plăcere. Apoi, în urma unor discuţii pe marginea situaţiei, probabil că respecti­vul dirijor nu va mai fi invitat a doua oară. Fireşte, asta atâta timp cât orchestra are o anumită putere…

Munca de dirijor implică, pe lângă o vastă cultura muzicală, şi un anumit tact.
Da, în această meserie trebuie să fii un lider charismatic.

Să ţii cont de sensibilităţile fiecăruia?
Exact, să ştii cum să te adresezi orches­trei şi când să faci o observaţie sau o re­marcă. Trebuie să ai personalitate, dar în acelaşi timp să afişezi un comportament colegial, pentru că muzica se poate face numai în echipă. Dacă mă refer la mine şi la ceilalţi ca la două entităţi distincte, lu­crurile acestea nu prea mai funcţionează… Trebuie să cunosc toată „bucătăria interi­oară” a orchestrei, de la cum gândeşte un instrumentist faţă de un dirijor până la cum îşi doresc muzicienii să fie dirijorul. Am învăţat foarte multe lucruri chiar şi din anumite remarci aparent mărunte – de exemplu, despre cum se îmbracă un di­rijor la repetiţii.