Interviu cu Iulia Sfetcu despre educația specială, provocări, proiecte și impactul Asociației pentru Motivație în Psihoeducație.
C&B: Cum v-ați descrie într-o singură frază, astfel încât să îi faceți curioși pe cei care nu vă cunosc încă?
Iulia Sfetcu: Rațională, puțin visătoare, tolerantă, îndrăgostită de oameni, cafea și munte. Sunt un om simplu, de doi ani mama lui Călin și de 15 ani profesor în învățământul special.
C&B: Dacă ar fi să privim un fir narativ al carierei care au fost momentele cheie care v-au definit?
Iulia Sfetcu: Drumul meu profesional a început în învățământul special, unde am învățat că fiecare copil are realitatea lui aparte. Elevii mei provin din medii vulnerabile, am în clasă elevi cu dizabilități multiple, copii frumoși care merită o șansă la tot ce înseamnă o societate incluzivă.
În 2015, alături de colegele mele din școală am fondat „Asociația pentru Motivație în Psihoeducație”. A fost una dintre cele mai bune idei pentru că acest ONG mic a devenit un pilon de sprijin pentru elevii din școală. Am reușit prin voluntari, proiecte și finanțări externe să aducem în școală resurse, să renovăm o parte din spațiile școlii, să investim acolo unde instituțiile statului au renunțat să o facă. În prezent, asociația noastră are un centru mic, de terapii individuale pentru copiii cu cerințe educaționale speciale.
În 2018, după 8 ani de când am intrat în sistemul de învățământ, am fost premiată în cadrul Galei Merito, iar acela a fost un moment definitoriu, nu pentru premiu ci pentru că am reușit să aduc un pic de vizibilitate și acestei categorii de copii.
Din 2020, odată cu pandemia, când multe dintre activități au trecut în zona online, am simțit nevoia să rămân, poate mai mult ca altădată, conectată cu colegii mei profesori din țară. Am descoperit atunci că platformele de comunicare pot sparge barierele și din acel moment am început să ofer training pentru profesorii care lucrează în învățământul de masă, cu elevii integrați.
Și revin în anul 2025, predau în aceeași școală specială, mă implic în continuare în proiecte de educație, cred și sper că vom face vocea persoanelor cu dizabilități și mai cunoscută.
C&B: Care au fost cele mai mari provocări întâlnite în dezvoltarea inițiativelor psihoeducaționale?
Iulia Sfetcu: Provocarea cea mai mare a fost să fac oamenii să creadă că schimbarea este posibilă, chiar și atunci când resursele par limitate. Cred că este important să învățăm să ne cunoaștem și să ne acceptăm limitele dar și să credem în aripile larg desfăcute gata să zboare.
Din păcate, mulți oameni cred că a lucra cu dizabilități este despre limite, dar de fapt este despre a fi capabil să îi descoperi fiecărui copil potențialul.
O altă provocare este, din păcate, numărul copiilor cu diferite tulburări, care este din ce în ce mai mare.
C&B: Există un vis sau o ambiție care v-a ghidat întotdeauna, indiferent de obstacole?
Iulia Sfetcu: Da, ca societatea să fie spațiu în care copiii și adulții să se simtă văzuți și valorizați, indiferent de etichete sau diagnostice. Chiar și atunci când nu aveam resurse sau când părea că merg împotriva curentului, am rămas cu gândul că, dacă un copil zâmbește sau un părinte spune „acum am înțeles că nu suntem singuri”, merită tot efortul. Și mai am o vorbă care îmi place: Binele pe care îl faci, ți-l întoarce vremea care vine. Nu aștept recunoștința nimănui, fac ce ține de mine și aștept ca Universul să îmi întoarcă acest bine. Pur și simplu.
C&B: Cum arătați la începutul drumului și cum simțiți că v-ați transformat până în prezent?
Iulia Sfetcu: La început eram plină de frici, un an de zile am plâns aproape zilnic, intram în clasă cu ochii scăldați în lacrimi și ieșeam la fel. Iar când ajungeam seara acasă, plângeam iar – mă întrebam nu dacă voi reuși să fac o diferență în viața elevilor mei, ci dacă nu cumva le fac mai mult rău, eu fiind nepregătită total la acel moment.
Acum am mai multă liniște interioară și încredere, pentru că am văzut cu ochii mei transformări pe care nu le credeam posibile. Am învățat să pun mai multă blândețe în tot ceea ce fac, inclusiv față de mine, dar mai am oricum multe de învățat, de aflat, de îmbunătățit.
C&B: Dacă ne-am întâlni cu echipa sau colaboratorii dvs., ce credeți că ar spune despre dvs.?
Iulia Sfetcu: Cred că ar spune că sunt un om care nu renunță ușor, cam egocentric, da, mă simt mult mai confortabil să lucrez singură și asta nu este deloc o calitate, sunt exigentă, dar în același timp aduc și predictibilitate, energie și entuziasm. Și, poate, că am darul de a vedea soluții chiar și atunci când pare că toate ușile sunt închise.
C&B: Care este cea mai importantă decizie pe care ați luat-o și care v-a schimbat traiectoria?
Iulia Sfetcu: Cea mai importantă decizie a fost să trec dincolo de sala de clasă. Să punem bazele unei asociații, să mă implic alături de colegii din Comunitatea Merito în formare pentru profesorii din țară, să îmi deschid ochii, urechile și inima pentru a găsi mereu oportunități și proiecte noi. Asta m-a scos din zona de confort, dar mi-a deschis drumul spre contexte variate prin care pot ajunge la mult mai mulți copii, profesori și părinți decât aș fi reușit singură. Și decizia de a deveni mamă. Cred că devii un om complet și înțelegi cum funcționează mintea unui copil abia atunci când îl ai și acasă.
C&B: Ce tipuri de programe și proiecte desfășurați prin intermediul asociației?
Iulia Sfetcu: Prin Asociația pentru Motivație în Psihoeducație derulăm programe de sprijin pentru copii cu cerințe educaționale speciale, ateliere pentru părinți și profesori. Credem mult în educația emoțională, așa că multe dintre proiectele noastre combină partea de învățare cu cea de dezvoltare personală și relațională.
Pentru elevii școlii, proiectele au fost pentru a asigura câteva resurse care să crească calitatea învățării dar și a vieții lor. Copiii au mereu nevoie de resurse… și fizice, și emoționale, dar mai ales relaționale.
C&B: Cum reușiți să răspundeți nevoilor reale ale comunității în care activați?
Iulia Sfetcu: Nu știu dacă reușim de fiecare dată. Uneori soluția e un training pentru cadrele didactice, alteori un grup de suport pentru părinți sau o activitate practică pentru copii. Încercăm mereu să rămânem conectați la realitate și să vedem dacă noi putem oferi ceva. Fie din experiența de profesori sau terapeuți, ori poate să ajutăm cu resurse.
C&B: Cum arată o zi obișnuită pentru dvs. acum și ce momente din zi vă aduc cea mai mare satisfacție?
Iulia Sfetcu: O zi obișnuită începe cu băiețelul meu, care îmi aduce cea mai mare bucurie. Apoi îmi împart timpul între școală, proiecte pe care le am în prezent, încerc să răspund cât de eficient pot situațiilor care apar. Cele mai împlinite momente sunt când văd progresul unui copil sau primesc un mesaj de la un părinte care spune că ceea ce am făcut împreună i-a adus bucurie. Și mă bucură foarte mult că și oamenii din afara școlii încep să observe fâșia aceasta a educației speciale. Zilele mele sunt destul de rutiniere, îmi place rutina, stabilitatea, să am și momente de joacă, voioșie, râsete dar și de liniște. Cred că creierul nostru este permanent conectat la ceva și uneori e bine să îl mai punem pe pauză. În unele zile când simt că efectiv nu mai am energie, mă duc în spatele blocului, mă așez pe o băncuță și mă uit la furnicile care își cară proviziile la mușuroi. Asta am învățat de la băiețelul meu căruia îi place să observe ce se întâmplă în jurul lui: o frunză care s-a îngălbenit, o buburuză care se urcă în copac, un vecin care coboară scările.
C&B: Ce valori sau principii vă ghidează în ceea ce faceți și cum le aplicați zi de zi?
Iulia Sfetcu: Cred în respect, în onestitate și în blândețe. În fiecare zi încerc să nu uit că dincolo de orice cifră, plan sau diagnostic este un om. Asta mă face să privesc fiecare situație cu mai multă empatie și să iau decizii mai bune, mai liniștitoare. Și mai cred că sunt un om corect.
C&B: Cum a luat naștere Asociația pentru Motivație în Psihoeducație și ce v-a inspirat să vă implicați în fondarea ei?
Iulia Sfetcu: Asociația s-a născut dintr-o nevoie pe care o simțeam tot mai acut: aceea de a oferi un sprijin integrat copiilor din școală. M-am întâlnit cu oameni care gândeau la fel și am hotărât să unim forțele. Inspirația a venit atât din munca mea la catedră, cât și din experiența valoroasă a colegelor mele. Nu mai știu exact motivul, sigur au fost mai multe, dar mă bucur că am făcut-o și că asociația a crescut frumos, organic și încă va mai crește.
C&B: Puteți împărtăși o poveste de succes care reflectă impactul muncii voastre?
Iulia Sfetcu: Îmi vine în minte Răducu, care la început comunica doar prin câteva gesturi și părea că nu va putea să își exprime vreodată gândurile. Prin muncă, răbdare și colaborare cu familia, azi vorbește în propoziții simple și merge cu bucurie la școală. Nu e o poveste spectaculoasă pentru cineva din afară, dar pentru el și pentru părinții lui e un miracol. Asemeni lui Răducu sunt zeci de copii care vin în terapie la noi. Pași mici, muncă susținută, răbdare, fermitate, toate astea sunt necesare în lupta pentru a aduce un copil pe un drum al lui, pe un drum stabil. Dacă ești capabil să măsori progresul și să vezi în fiecare copil și părinte un supererou, cred că poți reda unei familii speranța unei vieți mai bune.
C&B: Care sunt planurile de viitor ale Asociației pentru Motivație în Psihoeducație?
Iulia Sfetcu: Ne dorim să dezvoltăm activitatea noastră și să creștem totodată și calitatea serviciilor de terapie pe care le oferim. Avem în minte să organizăm programe de formare pentru profesorii din învățământul de masă, care au în clasă copii cu cerințe educaționale speciale. Să aducem mai multe resurse pentru părinți și să extindem rețeaua de sprijin pentru copiii noștri. Visul nostru este ca, indiferent de locul în care se află, un copil să aibă șansa să fie înțeles, sprijinit și să își atingă potențialul. Pașii concreți înseamnă mai multe proiecte, parteneriate cu școli și implicarea comunității în mod direct.
Și da, sigur, nu uităm și de noi. E important să avem grijă de climatul relațional al oamenilor din echipă, să rămânem antrenați în zona educației socio-emoționale și să creștem și mușchiul rezilienței într-o societate care este din ce în ce mai rezistentă și rigidă.
Povestea Iuliei Sfetcu este dovada că schimbarea în educație începe cu oameni dedicați și curajoși. Prin proiectele sale, prin implicarea constantă și prin dragostea pentru copii, a reușit să construiască un spațiu în care fiecare elev se simte valorizat. Educația specială are nevoie de astfel de voci, iar Iulia este una dintre ele.
