Ana Barton este scriitoare și jurnalist cultural, cunoscută pentru delicatețea și profunzimea cu care privește viața, oamenii și arta. A debutat editorial în 2014 și a reușit să-și creeze un public fidel prin stilul său confesiv, direct și sensibil. Într-un dialog plin de sinceritate, vorbește despre copilul care continuă să crească în ea, despre nesiguranță și curaj, despre artă și despre nevoia de a rămâne bun, indiferent de încercările vieții.
C&B: Dacă ar fi să vă descrieți pe scurt, într-o singură frază cuprinzătoare, ce ați spune despre dumneavoastră?
Ana Barton: Sînt un copil care crește, crește și tot crește, uimit de lumea din jur, imposibil de cuprins cu mintea, cu sufletul, cu toate simțurile știute și neștiute. Trăiesc într-o perpetuă mirare. Îmbătrînesc în mirare, dar nu descopilăresc nici măcar pentru o clipă. Nu știu să ies din starea de copil.
C&B: Dacă i-am întreba pe confrații dumneavoastră cum v-ar descrie, ce credeți că ar spune despre dumneavoastră?
Ana Barton: Aș fi și eu curioasă ce-ar spune, recunosc. Sper însă că ar spune că nu lovesc în alții. Poate că uneori deranjez, poate irit, poate dezamăgesc, dar nu lovesc. Mi-ar plăcea să cred că unii ar vorbi de bine și despre scrisul meu.
C&B: Cum erați la început de drum și cum simțiți că v-ați schimbat până astăzi?
Ana Barton: Nesigură eram și, într-un fel, am rămas. Mereu mă îndoiesc de mine, iar asta poate fi foarte obositor. Este probabil lucrul pe care-l face cel mai performant pe lumea asta. Schimbări? Da, sînt schimbări, am devenit mai îngăduitoare cu viața, odată ce timpul a-nceput s-alerge, să fugă de mine.
C&B: Privind în urmă, care au fost acele momente de cotitură care v-au conturat parcursul profesional?
Ana Barton: Primul text scris de mine care a fost publicat în Revista Contrafort pe cînd aveam doar 19 ani și prima carte publicată, pe cînd aveam 40 de ani. De fapt, primele două, căci au părut în același an, fiind scrise în decurs de cinci ani înainte de publicare.
C&B: Care a fost cea mai grea provocare de până acum și cum ați reușit să o treceți?
Ana Barton: Moartea bunicilor și moartea pisicuței mele, Rumba. Nu le-am trecut, nu pot fi trecute. Moartea e parte din viețile celor care rămîn aici, trăiești cu ea în fiecare zi, agățată de inimă.
C&B: Care a fost decizia care a schimbat cel mai mult direcția în cariera dumneavoastră?
Ana Barton: Curajul de a trimite un text la publicare. Îmi amintesc că a fost terifiant și cînd am trimis textul revistei, dar și cînd mi-a apărut prima carte. Pur și simplu tremuram, de parcă ar fi stat cursul lumii în asta. Niciodată ce scriu nu se ridică la înălțimea pretențiilor mele. Niciodată. Probabil că așa va fi mereu și poate că nu e chiar rău că se-ntîmplă asta, pentru că e loc de îmbunătățire. Mă legăn cu gîndul ăsta.
Ana Barton: Nu doresc să am sau să devin ceva „cu orice preț”.
C&B: Stilul dumneavoastră de a lua decizii s-a format de la sine sau l-ați construit pe parcurs, din experiențe?
Ana Barton: Iau rapid decizii, dacă sînt nevoită s-o fac. Și, ce să vezi?, s-au dovedit a fi cele mai bune. Dacă am timp să mă gîndesc, apar zeci de variante, e dificil să mă opresc la una, începe o luptă care mă pune jos. Ce e interesant însă constă în faptul că de fiecare dată cînd nu mi-am ascultat instinctul am greșit. Fără excepție. Acum, treaba e că am și un instinct tiranic, dac-ar fi după el aș lua calea pustniciei. E dificil de negociat cu el, dar și asta tot viață se numește.
C&B: Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră acum și ce momente din ea vă aduc cea mai mare bucurie?
Ana Barton: Ați spus frumos „obișnuită”, dar ce frumos! Am ajuns să prețuiesc enorm obișnuitul, firescul, liniștea (mai ales liniștea, căci am o neliniște constitutivă). Nu le simt deloc plictisitoare, nu mă tem de rutină, are o curgere blîndă. Poate că nu mă tem pentru că firea mea e dușmănoasă față de rutină, fac ce fac și sar din ea mereu, fără să-mi propun, așa că o apreciez din ce în ce mai mult.
Cea mai mare bucurie o am cînd sînt în rugăciune – dar de-adevăratelea, nu cu mintea-n șapte părți, or asta e destul de greu de atins, că mintea te fură și te rătăcește –, cînd scriu, cînd sînt cu ai mei, cu familia mea și cu prietenii, oameni buni, veseli, oameni de nădejde. Și cînd imersez în artă, orice fel de artă, valoroasă să fie: literatură, pictură, sculptură, muzică, teatru, film, dans, arte decorative.
C&B: Ce credeți că vă face diferită față de alți profesioniști din domeniul dumneavoastră?
Ana Barton: Poate faptul că nu doresc să am sau să devin ceva „cu orice preț”.
C&B: A existat un vis sau o dorință care v-a ținut mereu motivată, indiferent de obstacole?
Ana Barton: Da. Să nu mă înrăiesc. Asta e cea mai mare luptă într-o viață de om, fie că-ți dai seama, fie că nu. Cîteodată pare că stai, că nu evoluezi, că nu te miști, nu se vede din afară nimic din lupta asta continuă a omului cu sine însuși, e o luptă de cameră, pentru cunoscători.
C&B: Ce valori sau principii sunt cele care vă ghidează zi de zi și cum reușiți să le păstrați vii în ceea ce faceți?
Ana Barton: Ce ție nu-ți place altuia nu-i face. La asta mă gîndesc foarte, foarte des. Cînd nu-mi iese sînt devastată, pentru că om sînt, iar omul e greșitor prin definiție. Cînd greșesc, caut să repar, dar uneori nici asta nu iese și nici nu depinde mereu de tine să iasă. De tine însă depinde mereu să încerci, aia da.
Și tind către „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dar e drum lung pentru că nici nu sînt aproape de a mă accepta cu adevărat pe mine însămi în scăderile mele omenești. Mi-e ușor să primesc greșelile celorlalți, dar aproape imposibil să le accept pe ale mele. Sînt cel mai mare dușman al meu. Probabil singurul, căci nu sînt așa o persoană importantă încît să mă calific pentru a avea dușmani. 😉
C&B: Dacă ați putea transmite un singur gând celor care vă privesc ca pe un model, care ar fi acela?
Ana Barton: O, sper că nu mă vede nimeni ca pe un model! Sînt doar un om care se străduiește, zi cu zi, să-și poarte viața. Și, la fel ca acelora care ar putea fi ispitiți să mă considere model, cîteodată îmi iese binișor sau chiar bine, dar altă dată îmi iese prost sau foarte prost. Sînt un om obișnuit, dăruit de Dumnezeu, la fel cum sînt și ei. Darurile noastre sînt diferite, iar asta face frumusețea lui „împreună”. Lumea e vie și frumoasă dacă alegem să fim unii cu alții. Unii pentru alții. Alt sens care să fie?
Ana Barton își trăiește viața și scrisul cu aceeași curiozitate copilărească și cu aceeași atenție pentru frumusețea lumii și a oamenilor. Dincolo de literatură, mesajul său este unul despre bunătate, despre a nu te înrăi și despre mirarea care rămâne vie chiar și atunci când timpul trece. Într-o lume grăbită, Ana Barton ne reamintește că firescul, liniștea și împreună-ul sunt darurile cele mai prețioase.
Citește și: Ioan Mihai: Cum digitalizarea și comunitățile locale se întâlnesc pentru a crea impact real
