Are doar 19 ani şi nu-i vine să creadă că succesul pe care-l are acum este real. Actriţa care a reprezentat Germania în programul Shooting Stars din cadrul Festivalului de Film de la Berlin, ediţia 2014, este o româncă, deja star de cinema pentru germani.
Maria Drăguş a primit premiul Lola (n.red.- un fel de Oscar decernat de Academia Germană de Film) pentru Cea mai bună actriţă intr-un rol secundar, la 15 ani, pentru rolul din „The White Ribbon“, în regia lui Michael Haneke. Programul Shooting Stars se adresează tinerilor actori şi nu este deloc unul uşor. Anul acesta, din 27 de nominalizaţi, au fost selectaţi 10, printre care şi Cosmina Stratan, şi are ca scop promovarea pe plan internaţional a celor mai talentaţi tineri actori europeni.
Maria, eşti deja un exemplu de urmat pentru tinerele din Germania…
Mi-am dat seama că pot să fiu un exemplu în momentul în care au început să vină la mine copii, tineri, să mă recunoască pe stradă si să mă întrebe cum a fost în serialul pentru copii din Australia, „Dance Academy“, care s-a transmis în foarte multe ţări.
Cum a început „studiul” filmului pentru tine?
Am fost crescută aici, în Germania, am fost la şcoala de balet şi coregrafie la Dresda; în acelaşi timp am început şi dansul. Am mers şi la actorie, care era ca un fel de hobby – aveam vreo zece ani pe atunci. Tatăl meu cânta la violoncel, într-o orchestră, şi mă duceam foarte des cu el la teatru. Mă uitam la foarte multe piese. Mereu ziceam că vreau să fiu pe platou. Am cunoscut odată o fată care făcea şi ea filme. Era de vârsta mea, când am început şi eu să fac balet. Am întrebat dacă pot sa fac şi eu acel lucru şi a fost destul de dificil, pentru că Dresda era foarte departe. Pentru casting trebuia să mergem acolo. Era ceva să merg în Berlin, şi aşa am început, încet-încet, şi în 2008, când aveam 15 ani, am filmat cu Michael Haneke, ceea ce a fost nu numai o mare bucurie, dar şi un succes extraordinar, pentru că m-a ajutat foarte mult.
Ţi-a fost greu? Făceai naveta pentru cursurile de actorie?
Nu am făcut niciun curs de actorie. Mi-am găsit un agent, aşa se procedează aici, în Germania, şi el îmi găseşte proiecte…
Ai avut şi spectacole în care ai jucat şi n-ai fost plătită?
Da, pentru că am stat mult la teatru, acolo am început… De la vârsta de 5-6 ani. Era tatăl meu acolo şi mă duceam şi eu cu el. Aşa am descoperit ceea ce vreau să fac.
Ce personaje interpretai?
Cântam opere în corurile de copii. Nu era ceva foarte mare. Era ceva aşa, să mă joc.
Mama ta făcea parte tot din lumea artistică?
Mama a fost balerină până m-a născut pe mine. De atunci a stat acasă şi s-a ocupat de copii.
O familie de artişti…
Da, de fapt şi Paraschiva, sora mea cea mică, are 14 ani, şi ea este foarte cunoscută în Germania. Face tot filme.
Cum erai în copilărie?
Cred că eram un copil cuminte. Să o întreb pe mama… Îmi amintesc că, odată, în joacă, voiam să fac ca în desene animate, să-i dau un pumn în cap fratelui meu mai mic (n. red. – Iosef Viorel). Chiar l-am trântit şi a început să sângereze. Cred că a trebuit să mergem cu el la doctor ulterior.
Ce fel de elev erai la şcoală?Erai o mică vedetă în devenire…
Am avut nişte profesori care m-au ajutat foarte mult. Eu am început din clasa a V-a să fac filme şi se mai întâmpla să lipsesc de la şcoală. Şapte-opt săptămâni. Iar ei au făcut lecţiile cu mine prin intermediul Internetului. Asta se întâmpla când am fost în Australia.
Ai început cu dreptul. Primul film a fost cu un mare regizor, Michael Haneke…
Da, dar pentru mine, familia este mai importantă şi loialitatea între prieteni contează foarte mult. Din păcate, pentru că eu am crescut în şcoala de coregrafie Dresda, la cămin, mulţi prieteni s-au mutat în străinătate. Prietena mea cea mai bună stă la Viena, alţii sunt pe la Berlin, Israel… Toţi au plecat…
Ai stat la cămin… Cum a fost în perioada respectivă?
În primul rând, am învăţat foarte multă disciplină.
Nemţească…
Ei, „nemţească”. Nu e aşa ca-n România. Eu m-am aşteptat să fie foarte strict, să merg acolo şi să mă bată. Dar nu a fost aşa. Germanii muncesc, dar nu pe brânci, aşa cum fac românii, pentru a-şi câştiga o pâine. Ei au bani, oricum, şi asigurarea statului în condiţiile în care nu mai ai job, primeşti bani.
Câte ore durau antrenamentele?
De la 9.00 până la 13.00 aveam antrenament şi după aceea şcoală.
Aveai şi program liber? Ieşeai cu prietenii în weekend?
Da, dar nu prea mult. Când am împlinit 16 ani, atunci am început să ies puţin, dar nu îmi place să merg în cluburile de noapte… Am prea mult de lucru şi atunci prefer să stau la o cafenea, să mă întâlnesc cu prietenii.
Până la ce vârstă ai locuit la cămin şi care a fost viaţa ta de după?
Până la 17 ani. Apoi m-am mutat la Berlin. M-am gândit că actoria va avea mai mult sens în viaţa mea. Şi îmi place mai mult decât să-mi chinui corpul.
„Ştiu că în România aveţi impresia că în Germania se trăieşte foarte bine, dar este foarte scump”
La ce vârstă ai început să-ţi câştigi banii. La 15 ani erai celebră, luai marele premiu?
Păi, abia acum… (râde). Banii nu vin aşa uşor. Am făcut atunci filmul „Panglica albă“ şi am câştigat Oscarul german, după aceea m-am întors la şcoală. Am stat până la 17 ani şi acum am 19. Am făcut apoi filmul din 2011, pentru care am primit Premiul Shooting Star. Nu am reuşit sa-mi iau Bac-ul. O să-l dau anul acesta. Urmez cursurile la distanţă, pentru că nu am timp să stau foarte mult în şcoală. Fac un film-două pe an şi încerc să merg mai departe. Ştiu ca în România aveţi impresia că în Germania se trăieşte foarte bine, dar este foarte scump.
Tu eşti stabilită la Berlin…
Da. Stau cu nişte prieteni într-un apartament de trei camere… Este bine că nu sunt niciodată singură – dacă plec în străinătate nu trebuie să-mi las apartamentul nesupravegheat…
„Nu s-a recunoscut pe ecran la vizionarea filmului „Panglica albă“
Când ţi-ai văzut prima dată chipul pe ecran cum ai reacţionat?
Nu-mi place să mă uit la faţa mea pe ecran. E foarte ciudat. Sunt foarte critică la acest capitol. Mă uit la mine şi îmi găsesc numai defecte. Ceea ce nu s-a întâmplat la filmul cu Michael Haneke. Când am văzut prima dată filmul „Panglica albă“/The White Ribbon a fost chiar la Festivalul de Film de la Cannes. A fost pentru prima dată când nu m-am recunoscut pe ecran. Credeam că e o altă persoană. Nu ştiam ce se întâmplă. Am ieşit de la cinema şi i-am zis tatălui meu ca dacă asta este chestia care se întâmplă când eşti un actor, şi joci cu adevărat, asta vreau să fac toata viaţa mea. A fost un moment foarte emoţionant pentru mine.
Dar obişnuieşti să te uiţi la filme pentru a te analiza?
Încerc. Dar e mai greu. Cum am spus, nu-mi place să mă uit la mine. O am pe mama care se pricepe la asta. E cel mai mare critic al meu.
„De mică am simţit că eu nu sunt nemţoaică”
Ce diferenţe sunt între cultura germană şi cea română?
În primul rând, oamenii sunt reci. Cultura nemţească face parte din mine… Cred că ar fi mult mai dificil dacă aş fi născută şi crescută în România. Din acest motiv sunt mulţumită pentru că am avut şansele pe care le-am avut în Germania. Altfel, n-aş fi putut să merg aşa departe. Apoi sunt diferenţe la „mâncare”. Îmi place foarte mult să gătesc rnâncare românească. Mai ales sarmale. De curând, am făcut primul meu cozonac, care avea puţin zahăr şi nu era foarte bun, dar arăta super. Asta voiam să spun, de fapt. Că arăta foarte bine… (râde).
De când găteşti? De pe vremea în care erai la cămin?
Da. Pentru că trebuia. Şi mie îmi place să stau la bucătărie. Mâncarea românească îmi place mai mult.Recent, s-a deschis un magazin rusesc unde se vând şi alimente din România.
Din Republica Moldova?…
Da, exact. De acolo cumpărăm şi gătim. Eu şi tata. De mică am simţit ca eu nu sunt nemţoaică. Asta a durat foarte mult să o clarific în capul meu. Şi am făcut-o în momentul în care am ajuns în România, după şase ani. Atunci am realizat că-mi lipsea căldura oamenilor de acolo.
Eşti aşteptată la noi…
Da? Sincer, petrecerea românească de la Berlinale este cea mai frumoasă din tot festivalul. Abia aştept.
Care a fost cea mai lungă zi de filmare?
Când am filmat în Elveţia, am început seara la 18.00 şi am terminat a doua zi, la 9.00. Eram praf. Nu mai puteam să stau în picioare. Dar a ieşit filmul. Aşa că a meritat.
S-a întâmplat să uiţi replicile sau să le schimbi?
Se mai întâmplă.
Dar ce rol nu ai juca niciodată?
Nu aş interpreta un rol pe tema iubirii dintre fraţi. E un lucru pe care nu îl înţeleg şi nici nu vreau să îl înţeleg.
Ce ţi-ai cumpărat din primii bani câştigaţi?
Hmmm. Încerc să trăiesc din banii pe care îi câştig. Plătesc chiria, mâncarea… Dacă am bani cu care pot să cumpăr ceva, îmi place foarte mult să merg cu prietena mea cea mai bună la shopping, să probăm ore în şir haine şi să cumpărăm pe urmă doar un obiect de vestimentaţie, ceva ce îmi place cel mai mult.
Sfaturi pentru tineri…
Să ai încredere în tine, să nu îţi fie frică… Ştii care e problema? La dansuri am învaţat că trebuie să fii disciplinată, să munceşti cât mai mult. Să ai modele care să te inspire, dar să reflectezi şi să devii o persoană individuală. Să nu încerci să fii altcineva. Şi să nu-ţi fie frică. Pentru mine este foarte importan şi esenţial în munca mea. E normal să greşesc, sunt om, dar dacă după asta mă intimidez, o să fie mai greu să încerc altceva. Deci analizez greşeala şi apoi merg mai departe.