Ovidiu Balan, cofondator Iungo Studio, vorbește despre arhitectură, design interior, creativitate, tendințe și importanța proiectării pentru termen lung.
Ovidiu Balan este cofondator, alături de Alexandru Cheregi, al Iungo Studio, studio de arhitectură și design interior cu birouri în București și Londra, fondat în urmă cu peste zece ani. În această perioadă, cele două birouri au realizat peste 100 de proiecte, de la rezidențial și hospitality la spații comerciale, fiecare contribuind la o înțelegere tot mai nuanțată a felului în care arhitectura și designul pot rămâne relevante în timp.
C&B: Care este misiunea pe care v-ați asumat-o prin activitatea dumneavoastră?
Ovidiu: Cred că misiunea mea s-a clarificat odată cu experiența. La început, ca mulți arhitecți tineri, eram foarte preocupat de obiecte, imagini, materiale și de felul în care arată un proiect. Astăzi mă interesează mai mult de ce ajunge să arate într-un anumit fel și ce rămâne din el după ce trece momentul în care a fost creat. Mă preocupă foarte mult ideea de relevanță în timp. Într-un sens poate puțin ambițios, încerc să scot proiectele din timpul lor. Asta începe, paradoxal, prin a înțelege foarte bine timpul și locul în care sunt făcute. Fiecare proiect pornește dintr-un context foarte particular: un loc, niște oameni, o anumită lumină, un mod de viață, o clădire existentă, un buget, o serie de constrângeri. Dacă privești suficient de atent toate aceste lucruri, începi să vezi în ele niște principii care depășesc circumstanța imediată. Contextul rămâne esențial, iar în profunzimea lui poți găsi lucruri cu o valabilitate mai largă.
În primii ani mi se întâmpla să pornesc un proiect având deja în minte destul de clar imaginea spre care vreau să ajung. Cu timpul am observat că proiectele în care am lăsat contextul să-mi schimbe ideea inițială au fost, aproape întotdeauna, cele de care am rămas mai mulțumit. Astăzi încerc să amân cât pot răspunsul formal și să încep cu lucrurile care există deja: lumina, proporțiile, circulațiile, oamenii, materialele, clădirea și felul în care urmează să fie folosită. Forma apare după ce încep să înțeleg toate acestea.
Nici ideea unui „stil Iungo” ușor recognoscibil nu ne-a preocupat vreodată. Un restaurant din Londra, o casă, o clinică sau un spa într-o clădire interbelică au contexte, oameni și nevoi foarte diferite. Dacă răspunsurile noastre ar arăta de fiecare dată la fel, probabil că nu am fi ascultat suficient de bine întrebarea. Consecvența pe care o căutăm este mai degrabă una de metodă și de principii. După sute de decizii, rezultatul poate fi chiar un spațiu care pare firesc: lumina vine de unde trebuie, proporțiile sunt bune, materialele au sens, iar omul care îl folosește poate să trăiască în el fără să fie permanent conștient de arhitectură.
Între birourile din România și Marea Britanie avem deja peste 100 de proiecte realizate și peste 30 care au rămas la nivel de proiect, din motive diverse, cel mai des lipsa fondurilor sau schimbarea deciziei beneficiarului. Experiența asta îți schimbă inevitabil perspectiva. Începi să vezi mai clar diferența dintre ceea ce este spectaculos într-o zi și ceea ce poate rămâne bun după zece sau douăzeci de ani. Pentru mine, acesta este unul dintre criteriile cele mai importante. Un interior poate arăta impecabil în fotografiile de la inaugurare și să îmbătrânească prost după trei ani. Mă interesează mai mult cum se va simți după douăzeci.
C&B: Care este cea mai importantă problemă pe care o vedeți astăzi în domeniul în care activați și cum credeți că poate fi rezolvată?
Ovidiu: Una dintre problemele pe care le văd tot mai clar este viteza cu care consumăm imagini și, odată cu ea, riscul de a trata superficial lucruri care au nevoie de timp. Avem acces la o cantitate extraordinară de informație. Referințele circulă global aproape instantaneu, trendurile se succed foarte repede, iar distanța dintre „nou” și „deja văzut” a devenit foarte mică. În același timp, observ în multe proiecte cât de ușor sunt tratate contextul, lumina și materialele. Materialul poate ajunge să fie doar textură, lumina doar efect, iar contextul doar decor. Problema apare atunci când ne oprim la ceea ce comunică imediat și nu mai avem răbdare să înțelegem ceea ce se întâmplă în profunzime.
În practica noastră, asta se vede foarte concret. Am avut situații în care o soluție arăta foarte bine într-o randare, dar atunci când am văzut materialul sau lumina în spațiul real, am înțeles că trebuia schimbată. Se întâmplă și invers: un material care într-un sample pare foarte puțin spectaculos poate deveni exact ceea ce trebuie atunci când îl vezi în relație cu lumina, proporțiile și celelalte materiale. După suficient de multe astfel de experiențe începi să fii mai prudent cu imaginea de pe ecran. Ea este foarte utilă, dar nu poate înlocui realitatea spațiului.
Arhitectura are un ritm diferit de cel al imaginilor prin care o consumăm. O imagine poate deveni irelevantă într-o săptămână, în timp ce un interior va fi folosit poate douăzeci de ani, o casă poate rămâne unei alte generații, iar o clădire bună ne poate supraviețui tuturor. Asta creează o contradicție interesantă: proiectăm lucruri care trebuie să dureze zeci de ani într-o cultură care ne antrenează atenția în intervale din ce în ce mai scurte.
Nu cred că soluția este să ignorăm tendințele sau să ne izolăm de prezent. Ele fac parte din cultura în care lucrăm și uneori aduc idei foarte bune. Cred că avem nevoie de mai mult timp acordat înțelegerii. Să rămâi suficient cu o problemă încât să nu răspunzi primei ei formulări. Să înțelegi ce face lumina unui spațiu, cum va îmbătrâni un material, ce există deja într-un loc și merită păstrat, cum se mișcă oamenii prin el și ce este important pentru ei. Am observat de multe ori că timpul aparent pierdut aici se recuperează mai târziu. O decizie bine înțeleasă de la început elimină multe corecții.
Cred că avem nevoie să recuperăm și plăcerea înțelegerii. Înțelegerea cere timp, iar recompensa ei vine destul de târziu. De aceea devine din ce în ce mai valoroasă.
C&B: Care este cea mai valoroasă lecție pe care ați învățat-o de-a lungul experienței dumneavoastră și pe care considerați că merită să o transmiteți mai departe?
Ovidiu: Am învățat să acord multă atenție intuiției, mai ales atunci când argumentele raționale par să fie în regulă, dar undeva rămâne o îndoială. „Ascultă-ți intuiția” sună foarte bine ca sfat, dar formulat atât de simplu poate deveni aproape inutil. Pentru mine, intuiția a căpătat un sens mai concret odată cu experiența. În timp acumulăm observații, greșeli, comparații, oameni, situații, lucruri pe care le-am înțeles și altele pe care doar le-am simțit fără să știm încă să le formulăm. Toate acestea rămân undeva în noi și participă la felul în care citim o situație nouă.
Mi s-a întâmplat de câteva ori ca, în primele discuții despre un proiect, toate datele obiective să arate bine și totuși să simt că ceva nu se leagă. De fiecare dată am găsit suficiente argumente raționale ca să merg mai departe. În câteva dintre aceste cazuri, îndoiala inițială s-a dovedit justificată. Nu pentru că aș fi anticipat exact problema, ci pentru că probabil observasem deja lucruri pe care încă nu reușisem să le formulez. Asta m-a făcut să fiu mai atent la diferența dintre o intuiție care vine din experiență și o simplă reacție emoțională. Prima merită investigată.
Cred că rațiunea și intuiția funcționează cel mai bine împreună. Rațiunea lucrează cu lucrurile pe care le putem formula și verifica, în timp ce experiența personală păstrează foarte multe informații care nu sunt întotdeauna accesibile conștient. Intuiția poate face uneori un salt pe care analiza deductivă nu l-ar face singură, iar rațiunea are apoi rolul de a verifica dacă acel salt are într-adevăr o bază solidă. În profesia noastră, acest lucru contează mult. Problemele fundamentale sunt foarte vechi. Formele lor se schimbă, tehnologia se schimbă, societatea se schimbă, dar oamenii continuă să caute lumină, intimitate, confort, orientare, comunitate și sentimentul de acasă. Creativitatea înseamnă adesea să găsești un răspuns nou la o problemă veche.
Experiența m-a învățat și să fiu mai atent la proiectele pe care le accept. Am avut câteva situații în care mi-am dat seama prea târziu că probabil ar fi fost mai bine să nu accept un anumit proiect. Unul dintre primele proiecte de spa pe care le-am făcut a fost o astfel de lecție. Beneficiarul a venit cu un buget care acoperea investiția, dar în momentul implementării, pe măsură ce procesul devenea mai lung și mai obositor, a început să reducă bugetul în moduri care nu mai erau foarte raționale. Proiectul a ieșit decent, însă pentru noi a fost o lecție despre ceva ce nu apare în niciun buget: răbdarea beneficiarului. Astăzi încercăm să înțelegem mai bine și câtă energie are un client disponibilă pentru un proces care poate dura luni sau ani. Este o informație la fel de importantă ca bugetul.
Sigur că este bine să înveți să spui „nu”, însă viața profesională reală nu îți oferă întotdeauna toate informațiile de care ai avea nevoie la început. Uneori înțelegi că trebuia să spui „nu” abia după ce ai spus deja „da”. Din acel moment, important devine felul în care gestionezi situația. Încerci mai întâi dialogul, încerci să înțelegi perspectiva celuilalt și să o faci inteligibilă pe a ta. Nu funcționează întotdeauna. Când nu mai funcționează, încerc să mă desprind cât pot de conflict și să las rațiunea să lucreze cu situația existentă. Rămâne responsabilitatea de a duce proiectul mai departe cât mai profesionist. Cred că maturitatea se vede și în felul în care gestionezi o decizie care, retrospectiv, s-a dovedit greșită.
C&B: Dacă ați avea posibilitatea să schimbați un singur lucru în România, care ar fi acela și de ce?
Ovidiu: Aș schimba relația noastră cu termenul lung. În practica mea văd destul de concret ce înseamnă o decizie luată cu un orizont foarte scurt. Un material mai bun, o execuție mai atentă sau o soluție tehnică mai bine gândită pot părea mai costisitoare în momentul respectiv, dar diferența se poate întoarce în timp prin durabilitate, întreținere mai simplă sau prin faptul că nu trebuie să refaci lucrul respectiv peste câțiva ani.
În sens invers, am văzut și proiecte în care o economie aparent mică a produs mai târziu costuri și probleme disproporționat de mari. Asta se întâmplă și în proiectare, și în execuție. Construim ieftin și reparăm scump. Amânăm mentenanța și ajungem la reconstrucție. Luăm decizii în funcție de costul vizibil astăzi și lăsăm în afara calculelor costurile care vor deveni vizibile mai târziu.
Cred că aici apare și o anumită fragilitate a societății. România s-a schimbat extraordinar de repede în ultimele decenii. Am recuperat enorm, iar viteza acestei transformări este impresionantă. În același timp, unele reflexe nu au avut suficient timp să se sedimenteze. De aici vin uneori improvizația ca mod de funcționare, recompensa imediată, neîncrederea și soluțiile individuale pentru probleme colective. Văd și un anumit provincialism al gândirii, în sensul intelectual al cuvântului: dificultatea de a privi dincolo de problema imediată, de aparență sau de propria circumstanță.
Nu spun asta din pesimism. România de astăzi este incomparabil mai dinamică, mai conectată și mai capabilă decât cea în care am crescut. De aceea mi se pare interesantă etapa următoare. Cred că avem nevoie să transformăm viteza cu care am recuperat în capacitatea de a alege mai bine ce facem de aici înainte.
Mi-ar plăcea să apară mai des câteva întrebări foarte simple în deciziile noastre: „Și după aceea?”. Ce se întâmplă peste cinci ani? Dar peste douăzeci? Poate fi reparată decizia? Poate fi adaptată? Va mai avea sens? Cine suportă consecințele dacă nu va mai avea? Gândirea pe termen lung presupune și capacitatea de a amâna recompensa. Este greu, mai ales într-o cultură în care aproape totul ne încurajează să vrem rezultatul acum.
Dacă aș putea schimba un singur lucru, aș lungi orizontul în care gândim. Cred că multe alte lucruri s-ar schimba după aceea.
C&B: Cum putem ajuta împreună oamenii, companiile și comunitățile să se dezvolte mai bine?
Ovidiu: Cred că putem începe prin a recupera disponibilitatea de a înțelege. Pentru mine, aceasta este una dintre temele care leagă toate celelalte. Avem mai multă informație decât am avut vreodată și o putem accesa aproape instantaneu. În același timp, observ că scade plăcerea de a sta suficient de mult cu o problemă pentru a o înțelege. Înțelegerea cere timp, atenție, răbdare și uneori disponibilitatea de a nu avea imediat o părere.
În arhitectură, acest lucru este foarte concret. Un client poate veni cu o cerință foarte clară: vrea o anumită compartimentare, mai mult spațiu, o anumită funcțiune sau un anumit material. Începem să discutăm și descoperim uneori că problema reală este în altă parte. Poate cere mai mult spațiu când problema este circulația, poate cere mai multă lumină artificială când problema este felul în care lumina naturală ajunge în încăpere sau poate cere o anumită compartimentare când, de fapt, caută mai multă intimitate. După ce înțelegi problema, răspunsul poate fi diferit de cel cu care ai pornit.
Am avut recent un exemplu foarte bun într-un spațiu de evenimente din Comarnic. Am propus o soluție care avea simultan o consecință estetică și una funcțională. Beneficiarul nu a fost convins de la început, ceea ce este perfect firesc. Unele decizii sunt greu de evaluat înainte să le vezi. În final, soluția a generat o economie semnificativă, iar banii economisiți au fost reinvestiți într-o altă parte a proiectului. A fost un moment în care beneficiarul a văzut foarte concret valoarea experienței din spatele unei recomandări. Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile frumoase ale meseriei: uneori o decizie bună nu se vede în imaginea finală, ci în ceea ce reușește să facă posibil mai departe.
Experiența ne-a învățat și cât de important este să urmărești implementarea, chiar și atunci când proiectul pare simplu. La unul dintre proiectele noastre de început, contrablatul unei bucătării a fost placat cu ceramică înainte ca prizele să fie scoase la față. A trebuit să scoatem plăcile, să dăm găuri în unele noi și să le remontăm. În același proiect, un cod de culoare pentru niște fronturi s-a pierdut într-o conversație pe WhatsApp, iar producătorul a executat fronturile după ceea ce își amintea, nu după codul exact. Responsabilitatea era în mare parte la noi. Nu era suficient să transmitem informația. Trebuia să ne asigurăm că a fost recepționată și înțeleasă corect.
A fost și o lecție despre dinamica unui șantier. Într-o situație în care apare o greșeală, fiecare participant are tendința firească de a-și proteja propria poziție. Designerul este uneori primul către care se îndreaptă vina. De aceea, vizitele la șantier au devenit pentru noi indispensabile, la fel ca verificarea și reverificarea informațiilor transmise. În timp, lucrurile s-au îmbunătățit și prin competiția mai mare dintre producători și executanți. Astăzi poți alege mai ușor un alt partener dacă nivelul de execuție nu este suficient de bun. Totuși, procesul trebuie urmărit.
Același principiu funcționează și în relația cu beneficiarul. Într-un proiect cu un buget mare, am avut un client care își dorea constant lucrurile noi care apăreau pe parcurs. Aici apare o dilemă foarte reală pentru orice studio: cât de flexibil rămâi și câte dintre noile idei integrezi rațional în proiect și când este momentul să trasezi o limită. Unele modificări sunt perfect justificate și pot îmbunătăți proiectul. Altele pot transforma un proiect cu un început și un sfârșit într-un proces fără sfârșit. Am învățat să fim mai atenți la această limită și să o discutăm deschis.
Între cele două birouri avem astăzi o structură de proiecte destul de diferită. În România, în ultima perioadă, aproximativ 40% dintre proiecte sunt rezidențiale, 30% HoReCa și 30% comerciale. În Marea Britanie, proporția este aproximativ 50% rezidențial, 40% HoReCa și 10% comercial. Diversitatea asta ne obligă să rămânem curioși și să nu presupunem că aceeași soluție funcționează peste tot. Probabil că și acesta este unul dintre avantajele de a lucra între două piețe: înveți permanent că lucrurile pe care le considerai evidente depind, de fapt, foarte mult de context.
Cred că același lucru este valabil pentru oameni, companii și comunități. Suntem foarte preocupați de calitatea răspunsurilor și uneori prea puțin de calitatea întrebărilor. Un răspuns foarte bun la o întrebare greșită nu rezolvă problema. Colaborarea începe atunci când există disponibilitatea de a înțelege perspectiva celuilalt. Nu trebuie să devenim specialiști în domeniul celuilalt. Trebuie să fim suficient de curioși încât să înțelegem de ce vede lucrurile diferit.
Poate de aceea numele studioului nostru, Iungo, mi se pare la fel de potrivit după toți acești ani. Vine din latină și înseamnă „a conecta”, „a uni”. Inițial l-am ales gândindu-ne la felul în care arhitectura aduce împreună discipline, oameni și idei diferite. Cu timpul, am ajuns să văd în el ceva mai larg. Ca să poți conecta lucrurile, trebuie mai întâi să le înțelegi.
Nu știu exact unde ne va duce viteza cu care se schimbă lumea și nici nu cred că ar trebui să ne temem de ea. Tehnologia, schimbarea și accesul la informație vor continua să ne transforme profesiile și felul în care lucrăm. Aș vrea însă să păstrăm câteva lucruri care cer timp: curiozitatea față de celălalt, capacitatea de a rămâne cu o întrebare, plăcerea de a înțelege ceva în profunzime și disponibilitatea de a ne schimba părerea atunci când aflăm mai mult. Pentru mine, asta înseamnă să păstrezi împreună rațiunea și sensibilitatea. Rațiunea ne ajută să vedem lucrurile în general, iar sensibilitatea ne amintește că fiecare situație se întâmplă unui om, într-un loc și într-un moment concret.
Pentru Ovidiu Balan, arhitectura nu înseamnă doar imagine, ci înțelegerea profundă a oamenilor, locului și contextului în care un proiect prinde viață. După peste 100 de proiecte realizate prin Iungo Studio, experiența i-a confirmat importanța unei arhitecturi capabile să rămână relevantă dincolo de tendințe. Într-o industrie în care imaginile se consumă tot mai repede, perspectiva pe termen lung, atenția la detalii și echilibrul dintre rațiune și intuiție devin esențiale pentru spații care pot rezista timpului.
