Iulian Pleșcan, CEO Echo Elderly Care, vorbește despre îngrijirea seniorilor, infrastructură, standarde, antreprenoriat și viitorul sectorului în România.
Iulian Pleșcan este CEO și co-investitor al Echo Elderly Care, platforma națională de îngrijire a seniorilor lansată la finalul anului 2025 împreună cu fondul de investiții Morphosis Capital și fondatorii AsertivO, cu obiectivul de a construi o rețea de centre în principalele orașe ale României, cu o capacitate de peste 2.000 de rezidenți. Antreprenor inclus în Forbes 30 under 30, cu experiență în dezvoltarea și scalarea la nivel național a serviciilor medicale în specialități complexe precum cardiologia intervențională și chirurgia cardiovasculară, Iulian Pleșcan conduce astăzi unul dintre proiectele care își propun să transforme îngrijirea seniorilor dintr-o sumă de inițiative locale într-o infrastructură națională.
C&B: Care este misiunea pe care v-ați asumat-o prin activitatea dumneavoastră?
Iulian Plescan: Cred că România are nevoie să privească îmbătrânirea într-un mod diferit.
Nu ca pe o problemă care trebuie rezolvată atunci când apare, ci ca pe o etapă firească a vieții pentru care trebuie să avem infrastructură, servicii și oameni pregătiți.
De aici a pornit misiunea mea prin Echo.
Nu vreau doar să construim centre pentru seniori. Vreau să construim infrastructura națională de care România va avea nevoie pentru îngrijirea seniorilor și, mai ales, să construim încrederea din jurul acestei infrastructuri.
România are astăzi aproximativ 800 de centre rezidențiale pentru vârstnici, cu circa 35.000 de locuri. Majoritatea sunt centre mici, construite de antreprenori care au pus enorm de multă pasiune, muncă și responsabilitate în ceea ce fac. Eu nu cred că viitorul înseamnă să înlocuim această fundație. Dimpotrivă. Cred că trebuie să construim peste ea.
Următorul pas este să transformăm experiența acumulată în sute de locuri într-un sistem în care standardul de îngrijire să fie clar, măsurabil și, mai ales, reproductibil.
Pentru că, în momentul în care o familie caută un loc pentru mama sau tatăl ei, nu ar trebui să fie nevoită să aleagă doar pe baza unei fotografii frumoase, a unei recomandări sau a unei promisiuni. Ar trebui să poată înțelege ce primește, care este standardul și la ce se poate aștepta.
În prezent, România are aproximativ 3,7 milioane de persoane de peste 65 de ani, aproape 19% din populație, iar până în 2050 proporția este estimată să ajungă la 28%. În același timp, nevoia de îngrijire crește semnificativ odată cu vârsta.
Dar pentru mine, cea mai relevantă comparație nu este doar despre demografie. Este despre infrastructură.
România are 731 de paturi de spital la 100.000 de locuitori, peste media europeană de 507, dar are un nivel foarte redus al infrastructurii rezidențiale de îngrijire de lungă durată: aproximativ 237 de paturi la 100.000 de locuitori, față de 1.390 în Olanda și 1.298 în Suedia. Cu alte cuvinte, am construit foarte mult pentru momentul în care omul ajunge la spital, dar mult mai puțin pentru ceea ce se întâmplă după.
Iar acel „după” este viața de zi cu zi a milioane de oameni.
Acolo vreau să contribuim.
Paturile sunt, într-un fel, partea ușoară. Partea cu adevărat dificilă este să construiești un standard care poate fi dus din București la Sibiu, de la Sibiu la Cluj, de la Cluj la Iași și să rămână același.
Viziunea mea este foarte simplă: dacă o familie din Sibiu, Cluj sau Iași are nevoie de îngrijire pentru un părinte, vreau ca acea familie să poată avea aceeași încredere în standardul pe care îl primește.
Dacă reușim asta, nu vom fi construit doar o companie.
Vom fi contribuit la construirea unei infrastructuri de încredere.
C&B: Care este cea mai importantă problemă pe care o vedeți astăzi în domeniul în care activați și cum credeți că poate fi rezolvată?
Iulian Plescan : Cred că principala problemă nu este lipsa cererii și nici lipsa capitalului. Este faptul că România încă își construiește această industrie fără un cadru suficient de clar și predictibil.
Un centru pentru seniori este un loc în care se întâmplă mult mai mult decât cazare și servicii sociale. Vorbim despre oameni cu patologii multiple, despre monitorizare cardiacă, îngrijirea plăgilor, recuperare post fracturi sau post-AVC, gestionarea polimedicației și multe alte situații care au o componentă medicală evidentă.
În același timp, cadrul nostru actual tratează în mare parte aceste servicii prin perspectiva serviciilor sociale.
Cred că următorul pas firesc este să recunoaștem realitatea din teren și să construim legislația în jurul ei.
Nu cred că avem nevoie pur și simplu de mai multe reguli. Avem nevoie de reguli mai inteligente.
Un centru de 20 de locuri și unul de 150 de locuri, cu grade foarte diferite de dependență și complexitate medicală, nu pot fi tratate întotdeauna identic. Ar fi mai sănătos pentru industrie să avem o clasificare clară, cu standarde de personal, dotare și servicii adaptate nivelului de complexitate.
De aceea am propus public o clasificare națională pe categorii A–D, recunoașterea componentei medicale a serviciilor oferite în centre, un registru național public în care familiile să poată vedea în ce categorie se află fiecare centru, un protocol național pentru apelurile la 112 și un calendar realist de conformare.
Cred în schimbarea făcută prin claritate.
Dacă definim standardul, îl facem măsurabil și le oferim operatorilor un traseu realist pentru a ajunge acolo, atunci putem ridica întregul sector.
Și cred că trebuie să fim atenți la un lucru: România nu va rezolva această problemă doar construind clădiri.
Pentru a ajunge la media europeană, avem nevoie de aproximativ de patru ori mai mulți oameni care lucrează în îngrijirea de lungă durată.
Asta înseamnă că, în paralel cu infrastructura fizică, trebuie să construim o infrastructură a oamenilor: formare, cariere, profesii respectate și comunități în care oamenii să poată vedea un viitor în această industrie.
Capitalul poate construi o clădire într-un an.
Competența unui om se construiește în ani.
De aceea, dacă vrem să transformăm cu adevărat sectorul, trebuie să investim în ambele.
C&B: Care este cea mai valoroasă lecție pe care ați învățat-o de-a lungul experienței dumneavoastră și pe care considerați că merită să o transmiteți mai departe?
Iulian Plescan : Nu poți scala un rezultat pe care nu l-ai transformat mai întâi într-un proces.
Este o lecție pe care am învățat-o în primul rând din experiența de a construi și dezvolta servicii medicale, iar astăzi o aplicăm în Echo.
Când ai în spate un fond de investiții, o echipă bună și ambiția de a construi mai mult de zece centre, varianta aparent simplă este să începi de la zero: teren, construcție, recrutare, deschidere.
Noi am ales alt drum.
Am pornit de la două centre care funcționau deja — AsertivO, la Otopeni, și Maria Theresia Seniorenresidenz, la Sibiu — și le-am integrat ca fundație a platformei.
Pentru mine, această decizie are o semnificație mai mare decât o simplă strategie de dezvoltare.
În spatele unui centru nu există doar o clădire și o autorizație. Există oameni care au construit ani de experiență, relații cu familiile, procese și, mai ales, judecată profesională.
De aceea, pentru noi a fost important ca Andra Marinescu, fondatoarea AsertivO, să rămână alături de noi în platformă, ca Group COO. Pentru că atunci când construiești o rețea, nu vrei doar să preiei ceea ce funcționează astăzi. Vrei să păstrezi și să duci mai departe ceea ce a făcut acel business valoros.
Într-un business de servicii, valoarea reală este în oameni.
Este în cultura unei echipe, în experiența acumulată și în acea judecată profesională care nu poate fi pusă integral într-un manual. Este omul care știe ce trebuie făcut la trei dimineața, când un rezident are o problemă. Este echipa care știe cum să reacționeze și care a învățat, în timp, să aibă grijă unii de alții și de oamenii pe care îi îngrijește.
Asta este una dintre lecțiile importante pe care le-am învățat: nu poți scala cu adevărat un business de servicii dacă scalezi doar infrastructura. Trebuie să scalezi și cultura care a făcut acea infrastructură să funcționeze.
O altă lecție importantă este că un standard scris nu este automat un standard aplicat.
Între o procedură și ceea ce se întâmplă în fiecare zi există o distanță foarte mare. Acea distanță se închide prin măsurare, repetiție, responsabilitate și prin oameni care înțeleg de ce fac ceea ce fac.
În final, cred că orice antreprenor care vrea să construiască ceva mare trebuie să învețe să respecte fundația.
Dacă vrei ca două centre să devină zece, iar zece să devină o rețea națională, disciplina de la început devine una dintre cele mai importante surse de viteză mai târziu.
Dacă ar fi să comprim totul într-o singură idee, ar fi aceasta:
Cred că adevărata provocare nu este să construiești zece centre. Este să păstrezi în al zecelea ceea ce a făcut primul centru valoros: oamenii, cultura și grija pentru fiecare rezident.
C&B: Dacă ați avea posibilitatea să schimbați un singur lucru în România, care ar fi acela și de ce?
Iulian Plescan : Aș construi mai multă încredere între stat, antreprenori și oamenii pentru care construim.
Iar primul pas către această încredere este predictibilitatea.
Nu cred că România are nevoie întotdeauna de mai mulți bani sau de mai multă legislație. Cred că are nevoie de reguli suficient de clare și stabile încât oamenii să poată construi pe termen lung.
Un centru pentru seniori este o investiție pe 15–20 de ani. Construiești o clădire, investești în autorizări, formezi oameni, creezi o comunitate și dezvolți procese.
Nu poți face toate acestea dacă nu poți anticipa în mod rezonabil regulile jocului.
Și cred că predictibilitatea ar avea un efect mult mai mare decât pare la prima vedere.
Ar permite operatorilor mici să crească. Ar permite capitalului instituțional să intre. Ar face investițiile în standarde mai ușor de justificat. Și, în final, ar permite României să construiască infrastructura de care are nevoie fără ca întreaga povară să cadă pe bugetul public.
Statul nu poate construi singur tot ce ne va trebui.
Sectorul privat nu poate stabili singur standardul.
Avem nevoie de un parteneriat în care fiecare își face partea: statul definește și supraveghează standardul, capitalul finanțează dezvoltarea, iar operatorii construiesc și livrează servicii de calitate.
Cred că aceasta este una dintre marile oportunități ale României.
Nu doar să avem mai multe centre.
Ci să construim un sector matur.
Vom ști că am schimbat cu adevărat acest sector atunci când, indiferent de oraș, o familie va putea găsi un loc pentru părintele ei și va ști, înainte să intre pe ușă, ce standard de îngrijire va primi.
C&B: Cum putem ajuta împreună oamenii, companiile și comunitățile să se dezvolte mai bine?
Iulian Plescan: Cred că trebuie să schimbăm puțin perspectiva asupra îmbătrânirii.
Astăzi, de multe ori, vorbim despre seniori atunci când apare o problemă. Eu cred că ar trebui să începem să vorbim despre această etapă a vieții cu mult înainte ca problema să apară.
Pentru companii, de exemplu, îmbătrânirea populației este și o problemă de resurse umane.
Un angajat de 45–55 de ani este, de foarte multe ori, unul dintre cei mai valoroși oameni din organizație: are experiență, responsabilitate și know-how acumulat în ani. În același timp, este foarte posibil să aibă grijă de un părinte care începe să devină dependent.
Dacă organizațiile tratează această situație doar ca pe absenteism sau productivitate scăzută, pierd din vedere problema reală.
Cred că îngrijirea seniorilor va deveni, în timp, un beneficiu important pentru angajați, la fel cum a devenit abonamentul medical privat.
Pentru comunități, impactul este la fel de important.
Un centru pentru seniori nu înseamnă doar 100 de rezidenți. Înseamnă zeci de locuri de muncă stabile, formare profesională și oameni care pot construi o carieră într-o industrie care va avea nevoie de ei tot mai mult.
Mai ales în orașele mici, putem crea oportunități profesionale locale pentru oameni care altfel ar fi nevoiți să plece.
De aceea, noi nu vrem doar să deschidem centre într-un oraș.
Vrem să devenim parte din comunitatea respectivă.
Să formăm oameni acolo. Să angajăm local. Să construim profesii. Să creăm un loc în care cineva să poată spune: „Aici îmi pot construi următorii zece ani de carieră.”
Iar pentru stat și sectorul privat cred că cel mai important lucru este să învățăm să construim împreună.
România nu poate rezolva singură această problemă.
Dar niciun actor nu trebuie să o rezolve singur.
Noi putem construi infrastructură. Alți operatori pot construi infrastructură. Statul poate crea cadrul. Comunitățile pot furniza oamenii și competențele.
Dacă fiecare își face partea, putem transforma un sector fragmentat într-o infrastructură națională.
Și cred că acesta este, de fapt, lucrul pe care încercăm să îl construim prin Echo.
Nu doar o rețea de centre.
Nu doar un business mai mare.
Ci un standard de care să poată beneficia o familie indiferent în ce oraș locuiește.
Pentru că, în final, nu construim pentru momentul în care un om devine dependent.
Construim pentru anii care urmează după aceea.
Pentru seniorul care merită să continue să aibă o viață bună.
Pentru familia care merită să știe că părintele ei este într-un loc bun.
Și pentru o Românie în care îmbătrânirea să nu mai fie privită cu teamă, ci cu mai multă încredere.
Dacă peste zece ani o familie din România va putea alege pentru părinții ei un loc de îngrijire cu aceeași încredere cu care alege astăzi un spital, atunci vom ști că am construit mai mult decât o companie.
Vom fi construit infrastructură de încredere.
Prin viziunea Echo Elderly Care, Iulian Pleșcan își propune să contribuie la transformarea îngrijirii seniorilor din România într-un sector mai bine organizat, standardizat și orientat către nevoile reale ale oamenilor. Dezvoltarea unei rețele naționale de centre, investiția în oameni și crearea unor standarde clare pot pune bazele unei infrastructuri de îngrijire în care familiile să aibă încredere.
