AcasăBusinessCiprian Manea, președinte fondator Asociația ASURA: „Finanțarea nerambursabilă trebuie transformată în locuri...

Ciprian Manea, președinte fondator Asociația ASURA: „Finanțarea nerambursabilă trebuie transformată în locuri de muncă care rămân după ce se închide proiectul”

Ciprian Manea, președintele fondator al Asociației ASURA, despre fonduri europene, economie socială, antreprenoriat și locuri de muncă durabile.

Ciprian Manea este președintele fondator al Asociației ASURA, organizație non-profit înființată în 2013, furnizor autorizat de formare profesională și certificată ISO 9001, 14001, 45001 și 27001, cu un portofoliu de peste 15 proiecte cu finanțare europeană și finanțare proprie derulate că lider sau partener, în urmă cărora au fost înființate peste 20 întreprinderi sociale și create 200 de locuri de muncă pentru persoane din grupuri vulnerabile, peste 1000 de persoane au fost formate antreprenorial, iar peste 30 de firme nou-înființate au fost subvenționate și monitorizate contractual; consultant și redactor de cereri de finanțare, cu expertiză în economie socială, ocupare, formare profesională și dialog social, fiind totodată și Președintele Patronatului UNPR București-Ilfov și Vice-președintele confederației UNPR.

C&B: Care este misiunea pe care v-ați asumat-o prin activitatea dumneavoastră?

Ciprian: Misiunea pe care mi-am asumat-o e simplu de enunțat și dificil de dus: să transform finanțarea nerambursabilă în locuri de muncă care rămân după ce se închide proiectul.

Sună evident, dar în practică nu e. Un proiect cu fonduri europene se poate încheia „cu succes” — indicatori atinși, cheltuieli validate, raport final aprobat — și, la 18 luni după, să nu mai existe nimic din el. Am ales să măsor altfel. Din proiectele pe care ASURA le-a derulat că lider sau partener, cifra la care mă uit prima dată nu e numărul de participanți la cursuri, ci întreprinderile înființate (sociale sau normale) și cele peste 200 de locuri de muncă create pentru persoane din grupuri vulnerabile, dar și pentru persoane care nu aparțîn anumitor categorii. Aceeași logică se aplică pe antreprenoriat. Am format peste 1000 de persoane în trei regiuni — Sud-Muntenia, Centru și Nord-Est, Sud-Est — dar muncă reală a început după curs, la firmele pe care le-am subvenționat și monitorizat contractual. Formarea e ieftină și vizibilă; însoțirea de după e scumpă și nu se vede în nicio broșură. Acolo se decide, de fapt, dacă banii au făcut ceva.

A două parte a misiunii ține de infrastructură. Nu poți pretinde că profesionalizezi dacă dai oamenilor o diplomă care nu înseamnă nimic, fără a duce cunoștințele și în partea practică. De aceea ASURA este un furnizor autorizat de formare profesională, care oferea nu doar certificări cu recunoaștere națională, ci încearcă să ofere persoanelor beneficiare consilierea necesară pentru a avea rezultate reale în economie.

Iar a treia parte, poate cea mai puțîn spectaculoasă: să scriu proiecte care se pot implementa. Un proiect scris că să ia punctaj maxim și un proiect scris că să funcționeze nu sunt același document. Când sunt, e cea mai bună zi de muncă.

C&B: Care este cea mai importantă problema pe care o vedeți astăzi în domeniul în care activați și cum credeți că poate fi rezolvată?

Ciprian: Cea mai importantă problema a economiei sociale românești e că finanțăm înființarea și nu finanțăm supraviețuirea.

Modelul e aproape peste tot același: curs de antreprenoriat, plan de afaceri evaluat pe grilă, subvenție de minimis în tranșe, obligația de a menține locurile de muncă un număr de luni, monitorizare, închidere. E un model care produce întreprinderi sociale la dată depunerii raportului final. Problema apare a două zi după expirarea perioadei obligatorii de sustenabilitate, când întreprinderea rămâne singură pe o piață în care concurează la preț cu firme care nu angajează persoane vulnerabile și nu au costurile de integrare pe care ea le are.

Diagnosticul meu, după proiectele de acest tip (indiferent că discutăm de intrepreinderi sociale sau întreprinderi normale), este că problema nu stă la capitalizare, ci la accesul la piață. O întreprindere nu moare pentru că nu a avut destui bani. Moare pentru că nu a avut al doilea și al treilea client.

Soluția nu înseamnă mai mulți bani, ci o schimbare de instrument, pe trei paliere. Primul este cererea publică: Legea 219/2015 a creat atestatul de întreprindere socială și marca socială, iar legislația achizițiilor publice permite deja rezervarea unor contracte pentru unități protejate și întreprinderi de inserție. Instrumentul există și este aproape nefolosit. Dacă autoritățile locale ar rezervă chiar și un procent mic din achizițiile curente de servicii — curățenie, catering, tipar, întreținerea spațiilor verzi — pentru întreprinderi sociale atestate, ar rezolva exact ceea ce subvenția nu rezolva.

Al doilea palier este lanțul de furnizori privat: o decizie de aprovizionare a unei companii mari poate însemna, pentru o întreprindere socială, diferența dintre a există și a nu există. Al treilea este asistență de după finanțare, nu doar formarea de dinainte — contabilitate, vânzări, acces la raft. Costă puțîn și decide totul.

Cu alte cuvinte, ar trebui să încetăm să evaluăm succesul la momentul înființării. Singură întrebare care contează cu adevărat este câte dintre aceste întreprinderi mai funcționează peste cinci ani — și, sincer, în România aproape nimeni nu măsoară asta sistematic.

C&B: Care este cea mai valoroasă lecție pe care ați învățat-o de-a lungul experienței dumneavoastră și pe care considerați că merită să o transmiteți mai departe?

Ciprian: Că un proiect se pierde la grupul țintă, nu la scriere.

Am învățat-o pe teren, nu din ghiduri. În proiectele de stagii de practică am lucrat cu peste 838 de elevi, iar în cele adresate tinerilor NEETs cu peste 460 de persoane formate și 912 care au dobândit competențe digitale. În cererea de finanțare, toate aceste cifre par o chestiune de aritmetică: împărți la numărul de luni și pare rezonabil. În realitate, recrutarea este partea cea mai grea a oricărui proiect și singură care nu poate fi recuperată la final. Poți repara un buget, poți renegocia printr-un act adițional, poți relua o achiziție. Nu poți fabrică 200 de oameni în ultimele trei luni.

De aici, regulă după care lucrez și pe care o transmit oricui scrie proiecte: nu depune un proiect fără să știi, nominal sau măcar pe surse concrete, de unde vine grupul țintă. Nu „vom colabora cu AJOFM și cu primăriile”, ci ce structura anume, cu ce acoperire, cine face contactul și în ce interval. Diferența dintre proiectele care se implementează și cele care se târăsc este aproape întotdeauna aici.

A două parte a lecției e despre onestitate în scriere. Am ajuns la un principiu pe care îl aplic strict: nu se scrie nimic ce nu poate fi dovedit cu un document. Nicio cifra, nicio experiență, nicio denumire. Motivul este pragmatic, nu moral — tot ce afirmi la depunere devine obligație la implementare și obiect de control la audit. O frază frumoasă și nesusținută, scrisă într-o noapte de deadline, se plătește peste doi ani, cu corecție financiară.

Iar a treia, cea mai greu de acceptat pentru un consultant: uneori cel mai bun sfat pe care îl poți da unui client este să nu aplice. Un proiect prost consumă doi ani din viață unei organizații și o lasă mai slabă decât a găsit-o.

C&B: Dacă ați avea posibilitatea să schimbăți un singur lucru în România, care ar fi acela și de ce?

Ciprian: Predictibilitatea finanțării. Un calendar multianual al apelurilor, publicat din timp și respectat.

Aleg asta pentru că e cauza din spatele multor lucruri de care ne plângem separat. Între două exerciții financiare se deschide constant un gol de un an, doi, uneori mai mult: un program se încheie, următorul pornește greu, iar în intervalul dintre ele organizațiile care făceau treaba bună — și care trăiesc exclusiv din proiecte — își pierd echipele. Un expert bun în ocupare sau în economie și antreprenoriat nu așteaptă un an și jumătate un apel. Pleacă. Când apelul se deschide în sfârșit, aceeași organizație trebuie să reconstruiască de la zero o competență pe care o avea deja. Am văzut asta în fiecare ciclu de finanțare.

Efectul asupra beneficiarilor este și mai dur. Serviciile de acest tip nu suportă întreruperi. Un centru care lucrează cu tineri NEETs, de exemplu, sau cu persoane din grupuri vulnerabile nu poate să închidă 18 luni și apoi să redeschidă. Oamenii pe care i-a scos cu greu din izolare se întorc de unde au plecat, iar la reluare se ia totul de la capăt — cu aceiași bani cheltuiți a două oară.

Un consultant se adaptează — asta e meseria. O organizație mică, la 200 de kilometri de București, care are un singur om ce scrie proiecte, nu se adaptează: pierde apelul. Așa ajunge absorbția să se concentreze în același grup restrâns de beneficiari experimentați, exact opusul scopului declarat al acestor fonduri.

Predictibilitatea nu costă nimic la buget. Costă doar disciplină administrativă. Și cred că ar schimbă mai mult decât orice alocare suplimentară.

Și un alt aspect, mult mai dureros este legat de organele de monitorizare și control ale ministerelor, și mă refer în primul rând la ofițerii de monitorizare, la oameni practic. Sunt zeci de organizații cărora li se imputa în momentul de față sume de bani pentru neîndeplinirea unor indicatori, indicatori care acum 6 luni de exemplu au fost validați de ofițeri. Aceste organizații acum se pregătesc să închidă porțile întrucât cele mai multe sunt organizații nonguvernamentale nonprofit, iar eventualele tăieri nu pot fi acoperite întrucât nu derulează și activități economice Aplicarea unor reguli retroactive, doar pentru că o instituție este mai ”puternică”, și are privilegiul să poată să taie sume de bani, nu reprezintă o poziție de echilibru între stat și beneficiar. Într-un domeniu care are un singur scop comun: atingerea unor rezultate și absorbția de fonduri, asumarea de către ambele părți a unor potențiale implicații financiare consider că ar fi rezonabil (nu aș vrea să spun NORMAL).  

C&B: Cum putem ajută împreună oamenii, companiile și comunitățile să se dezvolte mai bine?

Ciprian: Prin decizii mici, luate de fiecare parte, nu prin programe mari. Aș da trei lucruri concrete, pentru trei actori diferiți.

Companiile. Cea mai utilă contribuție a unei companii nu este sponsorizarea, ci o decizie de aprovizionare. Dacă o firma își mută contractul de curățenie, catering, tipar sau ambalare către o întreprindere socială de inserție atestată, plătește un preț comparabil cu al pieței și generează direct locuri de muncă pentru persoane care altfel nu ar fi angajate nicăieri. E singurul mecanism de sprijin care nu depinde de bugetul de CSR și nu se taie primul într-un an slab. A două decizie, la fel de ieftină: locuri reale de practică. Am organizat stagii pentru peste 800-900 de elevi la agenți economici, iar diferența dintre o companie care primește elevi că să bifeze un parteneriat și una care le da un mentor și o sarcina adevărată se vede în rată de angajare de după.

Oamenii. Sfatul meu, că reprezentant al unui furnizor autorizat de formare, este să alegeți cursul după ce se poate dovedi la final, nu după cât durează. Un certificat recunoscut național înseamnă altceva pe piață muncii decât o adeverință de participare. Iar pentru cine se gândește la propria afacere: ideea nu e partea grea. Primul client este.

Comunitățile. Cele mai bune rezultate le-am obținut acolo unde  un ONG și firmele din diferite domenii au stat la aceeași masă înainte să se aplice pe anumite tipuri de proiecte. Așa lucrăm acum de câțiva ani alături de latura antreprenorială, și tot așa ar trebui folosite structurile de dialog social — patronate și sindicate — care există deja în fiecare sector și sunt, de regulă, subutilizate.

Punctul comun al celor trei: sprijinul care ține nu e cel care se donează, ci cel care se contractează. Filantropia se oprește când se strânge cureaua. O relație comercială corectă, nu.

Ciprian Manea vorbește despre nevoia ca finanțarea nerambursabilă să genereze rezultate durabile, despre accesul la piață pentru întreprinderile sociale și despre importanța predictibilității finanțărilor.

ARTICOLE ASEMANATOARE

ADAUGATE RECENT